interviu in Prăvălia culturală

Am convingerea că doar dintr-o scăpare ştiinţa omite să ne spună 
că în realitate nu avem decît o singură vîrstă toată viaţa

Un interviu în Prăvălia culturală – pentru care îi mulțumesc lui Marius Dobrin & editorilor revistei.



De fapt, romanul s-a născut din cîteva poveşti de armată, genul de poveşti vitejeşti pe care bărbaţii le spun la botezuri cînd e gata să se termine vinul, în timp ce doamnele lor zîmbesc uşor stînjenite. Mi-am pus singur în cale o provocare: scoate-le din registrul popular şi fă-le literatură. Poţi? Lucrurile s-au complicat cînd am descoperit ce mină de aur e de fapt subiectul, cu tot contextul lui. Mi-am dat seama că e posibil. Apoi a urmat chinul şi distracţia lui „cum lipeşti bucăţile, unde pui lumina, ce anume vrei să spui, cît anume vrei să spui, cum echilibrezi perspectivele, cum transformi nişte vieţi reduse la o condiţie patetică într-o poveste care să ţină…?”, pentru că materialul nu-l primeşti liniar, mintea omului nu e tramvai şi am avut deodată pe cap un caleidoscop de poveşti care se tot răsturna pe măsură ce se acumula nesistematizat.” 




Din punctul de vedere al autorului, singurul lucru relevant e morala acestei cărţi, dacă se potriveşte sau nu se potriveşte cu ceea ce ştie cititorul despre lucrurile pe care care le narează, despre adevărul istoric şi despre tot restul.”





„Cînd auzi oameni educaţi, deţinători de diplome autentice că spun chestii de genul comunismul a emancipat femeile şi le-a dat drept de vot, îi vezi glorificîndu-l pe părintele mineriadelor, îi vezi bătînd din gene la auzul unor demagogii simpliste despre cei mulţi şi săraci e clar că nu vorbim despre o social-democraţie emancipată, ci despre ceva căruia   bunicii noştri, pentru că nu pătimeau pe motiv de corectitudine politică, nu s-ar fi sfiit să-i spună pe nume. (…) Să vorbeşti despre funie în casa spînzuratului e şi un fel de a-ţi atrage lumina unei notorietăţi găunoase, te lansează într-o concurenţă nesănătoasă pe piaţa de idei.”
   




Decalogul pentru Mara. Ai dreptul şi obligaţia să nu fii indiferentă sau neatentă. Dacă tu vezi un perete acolo unde ei îţi spun că e o uşă, ştii ce ai de făcut. Dacă îţi lasă de înţeles că tu ai o vină şi ei un merit, de asemenea, ştii ce ai de făcut. Dacă e prea linişte, pune-ţi întrebări. Dacă omul era prea slab şi acum e prea gras, mă rog, mai treacă-meargă, dar vezi să nu fie prea linişte şi să nu-şi facă din asta un merit. Cînd începe să nu-ţi mai placă, nu fi politicoasă cu ei, fii cu tine. Dacă un om vorbeşte cu prea mult aplomb şi-ţi lasă de înţeles că deţine formula salvatoare şi că ştie cum ar trebui să fii tu, fă-te că nu-l auzi. Dacă ţi se pare că lucrurile se repetă supărător şi vezi că ei vor rezultate diferite cu aceleaşi mijloace, că întotdeauna povestea asta e despre unul mai puţin bun şi despre unul rău, nu ţi se pare, verifică într-o carte de istorie – ştiinţa omite să ne spună că sîntem o specie îngrozitor de limitată.”

Reclame