Depresie

David Burns deschide o linie îndrăzneață în psihoterapie, în tratamentul depresiei, introducînd conceptul de terapie cognitivă. Vine în linia unor înaintași și deschide o potecă firavă în tufișul complex și cețos al eternului client, al eternului infirm, psihicul uman. Practic, ce spune el, e că omul, dacă îi caști ochii, se mai scoate și singur din rahat, din propriul lui rahat. Bineînțeles, soluția nu e nici definitivă, nici inefabilă, nu exclude farmaceutica dedicată – Prozacul și frații lui un fel de religie subterană, rușinoasă a omului postmodern.    

Ce nu reiese clar, în sistemul autorului, e ciclul de determinări. Găina naște ou sau invers? Depresia, în teoria lui, și nu doar  a lui, e doar o formă de lene, o lipsă de disciplină mintală, un bulgăre care atunci cînd apucă să o ia la vale, face prăpăd. Se produce o fermentare emoțională nefirească, o permanentă combustie neagră, micile nereușite  justifică la nesfîrșit mizeria. Ai ars friptura? Ți se pare că nu poți face nimic în viață, că ești un rebut absolut – ești prea aspru cu tine așa că de-aia ai sfîrșit-o într-o cameră unde privești la nesfîrșit pereții. Ai trac de scenă pentru că ești mult prea exigent cu tine – lasă-ți unghiile în pace și învață să te tratezi cu indulgență.  Exagerarea pe minus, generalizările, amplificările distorsionate, filtrările subiective în aceeași linie, subiectivismul negru și raționalizările emoționale… toate devin un automatism, un reflex în fața evenimentelor vieții și-i sapă la nesfîrșit groapa rătăcitului.

Mă întreb… oare chiar așa de simplu să fie? Asta să fie tot? Oare doctorul Burns nu a auzit de povestea timbrului literar în România? Nu l-a cunoscut pe V. Varujan? – dacă ajunge să-ți contamineze mintea, îți dă nu doar o depresie, dar îți strică și sucurile biliare. Nu a luat cunoștință de faptele lumii de penumbră de la marginea imperiilor? Unde ticăloșia se deghizează în intenții bune, unde dragostea pentru aparențe e iremediabilă, dragostea pentru cacialma, dragostea pentru lustru fără fond… fandoseală de sălbatici? Unde minciuna? Unde pișatul în vînt? Unde singurul lucru care are adîncime e mațul? N-a auzit? Păcat, poate că ar fi cunoscut atunci o depresie. Și dacă s-ar fi născut acolo unde munții (făloși) și brazii (mitologici) și gazele de șist (exploatate capitalist) ascund fudul oroarea sub o coajă geografică pitorească (pînă la urmă, la fel de pitorească ca oricare alta) ar fi avut beneficiul să-i fie trecută direct în certificatul de naștere. 

Ce rămîne din bietul Cioran (mi se întîmplă să-i citesc în paralel Caietele, întîmplarea îmi oferă cel mai bun exemplu) dacă-l duci în vizită la doctorul Burns? „Aparţin unei naţii la care eşecul este endemic.” Cioran nu arde friptura, ci friptura îl arde pe Cioran, dar așa ceva nu se există în sistemul psihoterapiei cognitive.

Mi-ar fi plăcut să-l fi întîlnit pe doctorul Burns acum cîteva weekenduri la două străzi de noi, să-l fi invitat în această clădire medievală, acum în folosul municipalității, care găzduiește expoziții sezoniere. Aurore boreale deasupra Spaniei, scrie într-un pliant peste care am dat întîmplător. Dar dincolo de sala cu straniile și neașteptatele fenomene geomagnetice mai e una, în care sînt expuse fotografii celebre cu scriitori însoțite de citate, o didactică fină… și pozele, și citatele sînt alese și aranjate bine… firesc, nepompos. Valle Inclan, Semprun sau Goytisolo, fotografii mai vechi sau mai noi din care te privesc oameni arși de friptura timpului lor, și la un moment dat Unamuno, un întreg panou, dar între toate o fotografie nu foarte mare, în care scriitorul e scos din universitate, la momentul respectiv ocupa funcția de rector, de gărzi falangiste care-și flutură victorios salutul. Poate că măcar în fața acestei realități deprimante doctorul Burns s-ar fi revizuit un pic și le-ar lăsa acestor oameni dreptul de a vorbi despre boala numită om.      

Astrologie

În primul fapt al serii se produce o stranie încadrare de corpuri cerești aflate la asfințit. Sub o unghie de lună nouă licărește oranj Aldebaran, iar puțin mai la dreapta Venus, enormă, strălucește cu o intensitate hipnotică. Nu durează mult, cadrul cade lent sub linia acoperișurilor de dincolo de parc. 

Aldebaran i-a spus mai multe lui Hitler, mitologia postmodernă afirmă că la propriu. Mie, Venus îmi trezește o amintire ciudată, numai bună de povestit lui Carlos. 

Ieșim la 4 și jumătate dimineața vijelios din Madrid spre Toledo unde L, e numită membră în comisia de vot pentru… ceva, un referendum sau altă sălbăticie politică românească. O dimineață devreme de mai, fără lună, pe o autostradă din care nu se văd decît dungile reflectorizante care separă benzile,  și care, paradoxal, fac ca întunericul din jur să pară și mai negru. La un moment dat, Venus iese de sub linia orizontului ca o lună miniaturală… E atît de intensă, atît de enormă încît pentru cîteva minute nu înțeleg ce se întîmplă, și rămîne așa multă vreme după ce soarele începe să-și facă lucrarea și cîmpurile din jur se aprind ca un decor de teatru. Un teatru absurd, pentru un popor de oameni care-și cară deprimarea prin lume cu ei. Dacă L e palidă, încă nici nu știe care sînt motivele pentru care ar trebui să fie. Pînă la urmă, votarea a decurs cu circ, răcnete antibăsiste, amenințări – suporterii lui domnu` Dan n-au frontiere. Bine că măcar domnu` Dan a ajuns să aibă.