cioran

În cele din urmă am făcut ce trebuia să fac de foarte multă vreme. Domeniu și site pe o platformă omenoasă, am reușit să adun la un loc și blogul înșirat prin tot internetul – sau ce a mai rămas din el. Cum weebly e o conservă tare, nu aș fi reușit să-mi scot textele din ea fără ajutorul lui Gregor Z, al cărui plugin a fost cu adevărat prețios. Și cu asta am încheiat circul. Cred, sper…

Cioran/ Caiete

E o lectură cu suișuri și coborîșuri. Uneori văicăreala lui omenească e simpatică, savuroasă. Aflat în fața unei femei detestabile, o autoritate fiscală care-i chestionează discrepanța dintre aparența vestimentară reușită și veniturile declarate patetice se vede pus în situația umilitoare de a se justifica: costumul l-a primit de la un prieten, iar la restaurant nu mănîncă decît cînd e invitat. Se plînge mult de lipsa succesului, dar atunci cînd succesul i se arată începe să se chestioneze, se suspectează de ipocrizie, face apel la operă. De fapt, tot acest joc al unei mari vanități are ceva naiv. Cele mai multe din notații sînt în acest registru al contabilizărilor nevrotice, iar atunci cînd iese din el spre teme de interes umanist cogitațiile sînt musculoase, dar scurte. Cînd i se propune să țină un curs de filozofie la o universitate americană se întreabă cum de lumea îl ia în serios ca filozof, singurul lucru despre care ar putea să vorbească întemeiat e nevroza. Moartea lui Celan (sinucidere) îi produce o serie de cugetări filozofice, e complet lipsit de compasiune. Participînd la înmormîntare străbate o periferie sufocant de urîtă a Parisului, așa că atunci cînd ajung în sfîrșit în cimitir răsuflă ușurat. Îl leagă de Beckett o afinitate specială, de fiecare dată cînd îl menționează o face cu o căldură pe care n-o mai întîlnești în restul lecturii. Dar atunci cînd i se cere să scrie despre el, nu reușește să-și acordeze coarda afectivă, drept urmare textul îi iese prost, inadecvat.

Găsește că românii seamănă cu arabii: lași, nepăsători, iubitori de arbitrar, neținîndu-și cuvîntul, „bramburiți”. În inima acestor calificative stă mică și aproape neobservată esența unei drame istorice: arbitrarul, această sete pentru a răsuci regulile după bunul plac și mai ales interes, lăsînd loc la ceea ce știu ei să facă cel mai bine, trocuri, revalorizări oltenești, scamatorii… Dacă românii sînt un popor, trebuie să-i mulțumească limbii, altfel, cu asemenea calități, un stat cu arhitectura lui de reguli le vine împotriva firii…

Tot Cioran, citînd un țăran român: A fost la noi Nixon și n-a ieșit nimic, pe urmă de Gaulle, și tot nimic. Singura speranță rămîn rușii, care vor ști „să ne pună în genunchi” pentru totdeauna.

Văicăreli de scriitor

Se găsește acest citat din Unamuno, nu-mi amintesc exact unde, dar trebuie să fie o zonă intens traficată, ziua în amiaza mare, la loc de cinste – fiind vorba de un erou local. Citez din memorie: Pana n-a făcut un bine nimănui vreodată în Spania – mie hîrțoagele abia dacă-mi aduc bani de-o gustare. Păcat că în țara asta nu se poate trăi din scris și că cel care scrie trebuie să-și caute norocul în altă parte sau să intre în politică.

Reclame