„Ceaușescu a murit, Slavă Domnului, de mai bine de douăzeci și cinci de ani. România, de bine de rău, s-a schimbat. Am rămas în urmă noi, fiecare cu Ceaușescul lui, unul care l-a făcut posibil – și mi-e teamă c-o să-l mai facă.”

Cred că niciodată n-am regretat mai tare ca acum motoul pentru 1989 lăsat de-o parte – pe care l-am publicat, totuși, împreună cu un fragment inedit pe undeva pe aici. Era ilustrativ la vremea cînd l-am lăsat de-o parte, dar și mai ilustrativ e acum, cînd toata mașinăria neocomunistă (de lux) duduie sub curul dezaxatului – contramanifestațiile au fost întotdeauna o armă în strategia bolșevică.

Îl El Pais se găsește o paralelă interesantă despre cum se înțelege povestea imunităților în fața justiției la case mai civilizate. Infanta se plînge prin avocați că judecătorul care o judecă e părtinitor, i-a pus o cauțiune de peste 2 milioane de euro.

Infanta a ajuns la zdup din cauza unei povești cu spălare de bani, evaziuni și alte minuni – via soțul un pic cam țoapă. Juan Carlos, încă rege pe atunci, mai întîi a exilat-o pe undeva prin Franța și a rupt orice legătură cu ea, apoi, ca să simplifice povestea, a deminisionat…  a abdicat, făcînd-o astfel să-și piardă imunitatea și speța să poată intra în tribunal.

Mulți cîrcotași au comentat la vremea respectivă ca a fost un sacrificiu care să spele imaginea familiei regale, șubredă ba de amtlîcuri, ba de anacronism. Mă rog, și alte lucruri în aceeași direcție… Dar au fost și mulți comentatori care au văzut cum regele poate să comită un act de onoare, alegînd versiunea cea mai simplă, dar și cea mai abruptă.

Poate că cîrcotașii spanioli s-ar mai relativiza dacă ar avea curiozitatea să se uite peste gard să-l vadă pe împăratul Pontacus, un animal din vița Ceaușeștilor.

Despre furiile brebanozaurului, altă dată. Textul lui Andrei Pleșu din Adevărul e senzațional.