Cum arată un tribunal? E o încăpere aseptică, funcțională, ca o sală de așteptare de dentist, nu foarte mare. Îi lipsește fastul declarativ al ceea ce cunoaștem noi că ar trebui să fie o sală de judecată – nimic baroc, nix înflorituri, împodobiri cu iz clasic. Te-ai aștepta ca judecătorul să fie Judge Dredd, dar nu e. E o cucoană obișnuită, cu robă, fără expresie, deși, fără îndoială, după cum vorbește, la fel de nemiloasă. Ei bine, în sala asta banală, martorii și inculpații și toată ceata de bandiți aduși în fața justiției cîntă tot, nu pregetă. Chiar dacă vedetele din boxa acuzaților sînt Infanta și soțul Urgandarin. Dacă te-au înhățat, asta e, nu te mai dai deștept, spui ce-ai făcut și-ți aștepți cuminte răsplata.

Dacă justiția nu face circ, o face în schimb presa, mă rog, o parte a ei. Care presă i-a cules de pe buze fostului principe, după o depoziție a unui apropiat, care a lăsat întreaga audiență cu gura căscată, picătura de melodramă care vinde o știre: am să-l zdrobesc – *crujir* e verbul folosit de Urgandarin.Urgandarin care, în tot acest circuit al slăbiciunilor și al lăcomiei, era, printre altele, un fel de intermediar care-și cerea „taxa de autostradă” (*peaje*) – presa ne servește și acest amănunt, ca să nu ratăm țoapa, fie ea nobilă, prin act matrimonial. Ideea de regalitate e săpată și de acest personaj exterior, care pare plantat acolo cu bună știință. Nu te poți împiedica să nu te gîndești la principele Duda. Pînă să ajungi la cine știe ce conspirații misterioase, cred că mult mai simplu ar fi să admitem că oamenii, atunci cînd sînt săpați, sînt săpați de propria lor nevolnicie/ neîmplinire, stupizenie, slăbiciune, aroganță, balonare în găunoșenie, în vid de umanitate, care nu se înduplecă de nimic, nici de titluri, nici de politică, nici de altele. Îți vine să rîzi cînd vezi ce oameni ajung să sugă sîngele boborului și ce pradă ușoară poate să fie statul – și să te miri cît de prețioasă e, de fapt, onestitatea (de-ar fi să luăm în discuție doar latura ei care te obligă să fii cine spui că ești sau ți-ai asumat să fii) în toată această dezvoltare. De unde atîta onestitate și simț al datoriei…? Afaceri necurate în familie, cu familia, nepotisme și favoruri între membrii castelor la putere, o dezvoltare mult mai realistă. Și universală. O constantă umană.

O constantă care zilele astea scoate tot felul de capete. Organizațiile și deputățiile Popularilor din teritoriu sînt cariate de corupție, probabil cel mai răsunător caze cel al fostei primărițe din Valencia. Cum Rajoy a pierdut posibilitatea de a mai conduce guvernul, cu toate că a ieșit cîștigător la vot, normal ar fi să demisioneze și să-și lase partidul să-și refacă strategia. Dar exact asta nu face, agățîndu-se cu ghearele și invocînd cei 6 milioane de votanți pe care îi duce pe umerii lui responsabili și o face cu un aer victorios, un pic arogant, visîndu-se încă președinte de guvern / pur și simplu pare dus cu pluta. Mai mult, le ține spatele corupților. Sună cunoscut? Pe Ponta l-au pocnit rînd pe rînd peste ochi cu plagiate, cu cazuri de corupție, am și uitat (ce bine!) cu ce l-au mai pocnit și el își făcea ziua de naștere pe stadioane.

Dar… să te împingă indignarea născută de acest spectacol, fără nicio frînă, fără nicio reținere, în urna Podemos… vechea poveste, fugi de dracu` în brațele lu` tac-su…

Acum, dacă s-a fost vorbitără de podemoși, ar trebui explicat ce fel de dracu` reprezintă. Căci dacă-ți cîrmești supărarea pe latura cealaltă, rîsul îți îngheață, pentru că dogmatismul fanatic și reducționist miroase a stalinism. Toată povestea se ilustrează cel mai bine cu ultima provocare & scandal, pe care le-au produs fără efort. Cu ocazia ultimului carnaval național au tocmit un spectacol de păpuși într-un cartier popular al Madridului. Spectacolul se pare că a fost o adaptare a clasicului Punch & Judy în care la un moment dat au apărut scene inadecvate nu doar copiilor (piesa clasică are oricum o morală stranie și multă violență), dar și contextului politic. Printre altele, răsare în spectacol o pancartă cu înscrisuri care fac referire la ETA. Chiar dacă Podemos simpatizează cu tot ce însemnă extremism în Spania (antisuveranist, naționalist și federalist), gestul e o exagerare, un calcul greșit (încă unul!), pentru că ETA e un subiect mult prea sensibil ca să rămînă netaxat. Așa că păpușarii s-au ales cu o reclamație din partea publicului inflamat, poliția întrerupînd în cele din urmă spectacolul și arestîndu-i pe artiști pentru apologia terorismului. Bineînțeles că toată povestea a luat o întorsătură pe dos, în mințile stîngiștilor inflamați, care vorbesc despre îngrădirea libertății de expresie, cenzură și alte minuni. Acum… nu e clar care a fost rolul exact al acelei pancarte în actul artistic și cît de alunecoasă morala interpretării gîndită de ei, așa cum nu e clar de ce păpușarii s-au nimerit să fie, de fapt, un grup de „anarhiști” simpatizanți Podemos și foști colegi de squat (în regim de occupy) cu membrii consiliului de cultură al administrației Madridului (care aparține acum Podemos)… Nu e clar nici cum s-au împărțit banii pentru spectacol și s-au împuținat pînă să ajungă la artiști – dacă tot reclamăm corupția și sifonarea de fonduri publice. Ceea ce se reține e că avem în față un abuz al puterii conservatoare, al dușmanilor progresismului internaționalist, tot dichisul pe care-l cîntă corul vociferant de stîngiști – un caz unic în democrație de cenzură.

Bun… acum, cu libertatea asta de expresie în dinți, aceeași administrație Podemos vrea să curețe Madridul de memoria franchistă, așa că a propus schimbarea numelor unor străzi. Printre altele, strada Dali (numită după Salvador Dali, a cărui biografie de geniu excentric înregistrează și episoade de derivă de morală politică). Un subiect care poate naște întemeiat o discuție, dar mai degrabă pe bază de fină cunoaștere și de nuanțare onestă, și nu de dogme de partid.

So… o dată hăis și altă dată cea.

Ca lucrurile să fie și mai încurcate, moștenirea politică a sîngeroasei grupări ETA se regăsește azi într-un partid legal, care participă marginal, dar se pare că nu fără voce, la viața politică. Sînt spanioli care se întreabă cum e posibil acest lucru, de ce atitudinea oficială față de această grupare a celor două partide care au guvernat Spania în ultimii 30 de ani să fie una moderată, de batistă pe țambal – atitudine ce-și dovedește azi ineficiența. Memoria multor victime ale terorismului naționalist Spaniol a rămas nereparată în justiție. Povestea nedezinflamată născînd teorii despre atentatele din 2007, care ar fi fost de fapt meritul terorismului ETA și nu al celui Al Quaeda – întorsătura parșivă dată de guvernul Aznar atentatului a slujit nu doar ca să alinieze Spania alături de SUA în războiul împotriva celuilalt terorism, dar a și deturnat atenția (a disculpat?) de la terorismul autohton.

Pînă nu demult, genul ăsta de zvonuri care foloseau ETA ca să blameze puterea conservatoare (printre altele, pentru servilismul față de occident) veneau mai ales din partea unor simpatizanți ai stîngii. Care acum au aterizat fără îndoieli, complet submiși unei furii oarbe, în urna Podemos. Care Podemos privește moștenirea ETA, între timp ajunsă legală, ca pe un partener de discuții politice. Uneori, mintea omului se crăcănează ciudat, peste adevăruri.

Dinspre Podemos vin multe stridențe, aroganțe și provocări, pentru că cu asta se ocupă, sau mai bine zis cu asta ocupă agora. Și cu multe slogane, la fel de iritante, sforăitoare și neserioase. Plus nestatornicii, dublă măsură și întoarceri de gîndire după cum se schimbă interesul. Plus o sete de putere în regim de unici deținători ai justiției și adevărului mondial, de partid unic. Par să spună că doar ei văd și condamnă corupția conservatoare, deși din mijlocul lor reies deja multe povești cu iz penal sau măcar neetic, legate de bani – umblă, cum s-ar spune, și cu indignarea, dar și cu aplecarea la ei, așa cum, aproape schizofrenic, obișnuiesc să le facă pe toate.

O paranteză ilustrativă: și-au prezentat cererile de fotolii ministeriale, imperativ, oarecum în regim de somație, înainte ca viitorul președinte de guvern să le propună vreo discuție pentru formarea noului guvern – în mod ciudat, ele n-au fost Sănătate (gratuită la tot boborul) și Educație (la fel ca prima), cum te-ai fi așteptat, ci Interne și Apărare.!!! Punct.

Cu toate asta au un electorat consistent, vociferant, organizat, spălat pe creier.

Nu mă pot împiedica să nu-l văd pe Ponta și România lui 2012 (plină ochi de antibăsiști), Ponta și tot aparatul infernal care confiscase multe minți serioase înecate într-o visceralitate înspăimîntătoare, ajunse iraționale, incapabile să discearnă un pic – mă întreb dacă vreunuia din cretinii educați care l-au transformat pe Patapievici în paratrăsnet adiacent al urii naționale remușcarea le-a mișcat de-atunci încoace măcar o moleculă din profund provincialele lor făpturi – și nu vorbesc de oamenii de presă, ci de cei care poate că l-au și cunoscut.

Cam asta se întîmplă și în Spania, care e bătută de același vînt al iraționalului, Podemos au suporteri între oameni pe care educația ar trebui să-i împiedice să vorbească cu atîta ușurință în slogane anticapitaliste – cazul lui E.P., poet local minor și iubitor de cultură românească, care, după ce l-am tamponat într-o discuție preț de un drum la Madrid, ne-a declarat nefrecventabili. Mă gîndesc că de-acolo i s-a tras, pentru că a dispărut în ceața lumii lui de activiști, de-atunci n-am mai auzit de el și de dorința lui de cultură românească. E un caz simptomatic. Altul ar fi O, în sud, pe care astă-vară l-am găsitprins într-o poveste bascăsuspectă (cu o iubită nouă din Bilbao de-alăturea), un fel de celulă locală contaminată și probabil contaminantă mai departe cu acest discurs răstit, revoluționar – dar plin de contradicții și de o prea puțină disponibilitate de a accepta alt discurs.

Una din mărcile Podemos e sintagma „progresism”. Probabil că ea se referă la faptul că au spart convenția vestimentară și și-au adus în viața politică brățările de plajă, șuvițele dreadlocks și cămășile scoase din pantaloni, pentru că altfel, la nivel declarativ, verbal, ideologic, de gîndire politică cu tot ce însemnă ea par niște personaje rătăcite dintr-un trecut pe care un om cu mintea întreagă nu-l mai vrea – a produs destule daune, suferință și mizerie. Să numești progresism faptul că-ți dorești să nivelezi societatea după ultimul ei exemplar se cheamă că ai greșit mileniul. Și că ai înțeles greșit progresul. Și exemplele de inadecvare, de sărăcie a minții și a imaginației pot continua la nesfîrșit, ilustrele figuri ale Podemos par niște candidați manciurieni, produse ale programului MK Ultra, care au fost scoase dintr-un muzeu/ depozit al războiului rece (sau al revoluției din octombrie?).

Dacă lumea nu mai e aceeași cu cea de acum 50 de ani, e meritul științei care aleargă pe culoarul ei, prea puțin băgată în seamă de societate, dar care societate beneficiază de meritele ei. Progres? Cred că putem vorbi despre un dezechilibru evolutiv, pentru că medicina, neuroștiințele, astrofizica… whatever trag de vechiul măgar să-l scoată din gîndirea lui de maț și să împingă omenirea spre un viitor mai propice vieții, să ofere o altă bază societății, iar el pare pus pe copitele dinapoi, dînd să se întoarcă de unde a plecat. Nu vrea, nu poate, nu învață nimic, se mișcă pe aceeași potecă și vrea rezultate diferite.