În al Criticii domeniu
Orice Eu se crede geniu,
Dacă-i secondat de proşti…
Alte semnalmente?
Niente!
Trebuie să-l recunoşti.

Așa cum se întîmplă, îți picură lucrătura universului un strop de lumină și curaj cînd nu te-aștepți – mi s-a întîmplat să mi-l aducă-n calea supărării pe vechiul prieten Topîrceanu. Un citat care se potrivește pentru măcar jumătate din ceea ce se enunță aici.
E clar că lumea nu s-a născut ieri, e clar că, „după cum spunea Confuțius”, ca să citez din cartea unui amic, „lumea se schimbă, dar oamenii rămîn la fel”.
Preambulul fiind preambulat, să trecem la poveste, care de fapt e simplă. Povestea veșnicului cîcat românesc. Versiunea obraze palide. Fine? Hmmm… greu de spus, mai degrabă jeta, cum spune Carlos cînd îl supără un animal conațional. Așa că le stă mai bine palide.
Simplă povestea, dar cu un ocol. Un ocol prin ograda FB, probabil cel mai bun loc unde poți să vezi minunea. Recunosc că nu mă pot abține și cad pradă acestui obicei dăunător și urît, la fel de urît ca obiceiul lui Nadal de a-și trage public izmenele din dos.
Găsești în FB tot felul de chestii… Așa mi s-a întîmplat să dau peste făloșenia lui Burțea-Cernat, o cronică proprie repostată din Obscult despre… ei, aici e problema, pentru că nu mi-a reieșit clar, sau mi s-a încețoșat amintirea, despre ce sau cine exact era vorba. Cert e că a omorît dintr-o pălitură 7 muște. Dacă-mi amintesc bine, îl tratează pe Aldulescu. Cum – necum tînăra critic ajunge să facă vorbire despre romanele Revoluției, care, părerea ei, unul e prea cumva, altul e prea altfel, despre Cărtărescu spune că a comis un fiasco în Orbitor 3, iar despre 1989, romanul meu, că e neconvingător. Problema nu e părerea, i-o respectăm, fiecare om are dreptul la una, ci exprimarea/ argumentația, căci o minte cu un asemenea avînt se bazează pe o pereche de aripi micuțe, jumulite. Alte semnalmente – niente. Spunea ea printre altele că autorii români nu-și lasă personajele în pace, că ar trebui să trăiască ele singure, de capul lor. Afirmație care te invită la comedie – cum ar veni, le pui baterii și ți-au dus romanul direct în universalitate. Un argument din categoria naratorului preaomniscient, scoate suspine admirative la clubul de lectură de la biblioteca din Rudeni.
E oare posibil ca un om cu un asemenea exces de lipsă, ca să zic așa, ajunge unde a ajuns? Romanul Revoluției…? Ar fi trebuit să-și întrebe soțul, mare iubitor și lansator de Ion Iliescu memorialist – în prezent inculpat într-un dosar cu multe pagini… să-și întrebe soțul dacă nu cumva o fi chiar Ion Iliescu omul care poate produce Romanul Revoluției și care, în plus, își lasă personajele în pace. Le lasă să pierească libere, fie împușcîndu-se între ele intoxicate de frica teroriștilor nevăzuți, fie sub bîtele minerilor, fie, în cele din urmă, în chinurile otrăvitei și veșnicei tranziții românești administrate perfid de ouăle fostei nomenclaturi care au eclozat o generație de neodinozauri mutanți adaptați la capitalism pe spinarea statului.
De ce oare n-a făcut-o, îi era la îndemînă? S-o fi rușinat, căci reputația de cărturar luminat a soțului, Paul Cernat, după ce l-a luat neverosimil în brațe pe Ceaușescu 2, după toate bălmăjelile de „intelectual de stînga” pe care și le deșiră în Obscult, nu mai e citabil, frecventabil. Pe dracu! Probabil că soțul PC nu era acasă la momentul scrierii cronicii împricinate. Ar fi putut fi la Academie, unde alături de alți oameni de bine, îl sărbătorea pe Mihail Kogălniceanu. Nu? Că doar de la Iliescu la Kogălniceanu nu e decît un pas. Povestea cu sărbătorirea lui Kogălniceanu e cît se poate de reală, de altfel, nu e o exagerare de dragul retoricii. Aia!
Și iată cum ajungem la esența păsului… Cum e posibil să viețuiască toate aceste anomalii morale nestingherite? Să con-viețuiască. Cum de nu are România cultă anticorpi morali să se apropie de minima moralia invocată de bietul Pleșu? Cum e oare posibil să fi supraviețuit din ceaușism paralizia în fața mizeriei, acum sub scuza că sîntem, vezi doamne, cetățeni europeni și cilivizați, oameni de cultură, care nu se împiedică în derapaje politice, nu amestecăm omul cu opera și alte scuze fine, căcăcioase. Derapaje politice? Derapaje de sănătate mintală. Cum de continuăm să împăcăm deodată prințipurile cele mai neîmpăcabile, neîmpăcabile nu din rațiuni de competiție, de rivalitate de animale mici împinsă spre visceroase antipatii, ci din pur și sănătos sanitarism moral? Măcar sub comunism exista o scuză. Dar acum?
Vorba lui Groucho Marx: nu-ți plac principiile astea? mai am și altele.
Se pare că nu se poate. În continuare nu se poate. Dacă un personaj precum Paul Cernat, discreditat de delirantul anacronism al crezurilor ideologice care-l fac să slujească unor monstruozități politice, poate să umble prin mediile intelectuale cu reputația întreagă, să fie citabil de oameni aparent onorabili, pentru, de exemplu, competențele lui în autorii interbelicului, ai zice că el însuși s-a născut dintr-o durere de cap a luminaților ani, să ne mai mirăm că, vorba lui Feher, România pute a căcat de trăznește. Mă întreb dacă Victor Rebengiuc mai are simbolicul sul de hîrtie igenică.
Ușurința cu care România luminată tratează la nivel public toate aceste anomalii e perplexantă, deznădăjduitoare. Cel mai bine se vede în FB. Care are calitatea că poate să fie serios și neserios, responsabil și iresponsabil în același timp. La nevoie poate fi un instrument de mobilizare în momente critice, de propagare a unor opinii sau dezvăluire a unor situații care altfel ar rămîne fără voce, dar, pe de altă parte, amestecul neamestecabil bine lipit cu mania „like”-urilor nu se consemnează nicăieri mai bine. Cum e posibil ca unui om normal, onest, cu mintea întreagă să-i placă și ce spune… nu știu, Andrei Pleșu, că tot veni vorba, și ce spune Vasile Ernu… Am luat două contraste ilustrative la întîmplare, exemple se găsesc nenumărate și pot avea foarte multe alte nume. Nu asta contează, ci complezența, complicitatea, din politețe sau din alte slăbiciuni, cu stupizenia fandosită și frondele toxice sau cu interesele necinstite. Și nu din partea unor oameni care își tratează pagina de FB ca pe un frigider pe care lipesc poze cu căței/ copii/ garoafe sau ilustrate de vacanță cu titluri glumețe, ci din partea unor intelectuali care vor să fie voci publice. Ai putea spune că FB, de fapt, nu e o socoteală serioasă și că toate aceste exigențe nu i se aplică. Nici pantofii nu sînt neapărat ceva serios, dar asta nu însemnă că îți faci o pereche din modele diferite, sau că te încalți cu pantofi pentru același picior. FB, la fel ca pantofii, sînt ceea ce faci tu din ei.
Dar nu e numai FBul, ar fi prea simplu. Complicitățile, sau, în cel mai bun caz, partizanatul de tipul ori-ori, se prelungesc mult dincolo, nucleele de beznă strălucesc pe harta anomaliei oriunde se ridică cu moț un interes, ambiții, talente și rivalități – inteligență pe dos. E de-ajuns să te uiți spre instituțiile literaturii, uniuni, puținele reviste rămase, tîrguri de carte sau premii… unește punctele și-ai desenat un om cu trei picioare, dar fără cap.
Totuși, dacă tot l-am pomenit, măcar să-l adîncesc mai bine în context, pentru că e un alt caz, poate mai simpatic, dar în esență la fel de toxic. Cum vede lumea aceste derapaje? Despre Vasile Ernu, o prietenă comună se confesa cu un prilej neimportant că nu înțelege de ce lumea îl ia în serios pe Vasilică. Diminutivul nu era depreciativ, ci o manieră oarecum afectuoasă de a-l… diminua… a-l face să pară inofensiv, așa, ca un copil. E o formă, pînă la un punct simpatică, de evazionism. Nu? Ce mare lucru spune și el niște chestii funny, de ce să ne supărăm? Pentru că e insistent, pentru că ceea ce spune e complet neonest, dacă încearcă să-și facă publicitate prin scandal e nasol, e nasol și dacă ceea ce spune chiar sînt crezuri, pentru că discursul e plin de slogane mucegăite – interpretînd rolul de activist mărunt pictat cu savantlînc prost asimilat, se transformă într-un stupid sofisticat, a spin doctor clasic care schilodește adevăruri ca să încapă în idei dubioase. O altă amică scriitoare avea o altă explicație: se marketează pe o zonă de idei politice care nu e acoperită în România. Deși, recunoștea ea, e ciudat căci vine în răspăr cu literatura pe care o produce. So… autorul asincron cu propria literatură e ca un popă de țară, una predică și alta fumează. Marketarea ar fi o explicație, dacă ar scrie cărți pentru copii. Dar cînd tu practici revizionismele cele mai ciudate în casa spînzuratului marketarea se cheamă că ceea ce urmărește e atenție prin mijloace neoneste.
E într-adevăr o modă printre autorii români să-și facă din cărți pălărie și să umble prin tîrg vorbind neîntrebați. În lipsa unui sistem, autopromovarea e de înțeles și în cele din urmă, dacă nu preteșugurile cu interes în mod sigur tăcerea complice te împing mai adînc și te fac, la o adică, mai prizabil în lumea românească de penumbră morală.
And so on.
Mi-am pierdut toată vara încercînd să-mi asamblez și să-mi completez jurnalul ultimilor 7 ani. O paranteză: se pare că e o modă printre congeneri, ori poate că nevoia de a grăi fără perdeaua înșelătoare a ficțiunii despre propriile dureri e un zeitgeist. Ei bine, mi-am pierdut vara fără un rezultat. Pentru că nu am reușit să-mi trec prin zidul de absurd materialul, să-l fac o literatură digerabilă. Ultimii 7 ani, începînd din 2010 de cînd am părăsit România, cu toate aberațiile pe care, de altfel, le-am luat după noi din pricina 1. naturii prilejului care ne-a scos din țară; 2. naturii vocației și a preocupărilor; 3. naturii personale, farsa cu care ne-a pocnit destinul – imposibilitatea de a jongla cu prințipii, de a-ți face din merite pălărie, a văzului și a simțului etc.
M-am oprit crezînd că nu e momentul, că nu e o carte, că nu e… nu știu… că nu e. E. Sînt lucruri care au nevoie de lumină. Sînt adevăruri, unele personale, altele sînt deja istorii, micro sau macro, care trebuiesc puse în picioare.
Două exemple ilustrative. După 2012 nimeni nu s-a grăbit să repare imaginea și onoarea lui HR Patapievici a cărui experiență umană, în urma spoilării… să ne amintim de unde a început? Obscult? a cunoscut episoade pe care le merită mai degrabă ce-i care i-au săpat cu acribie renumele – nu-i puțin lucru să ajungi scuipat pe stradă în România anului 2012. E de mirare că aceiași oameni care au produs… oricît de dramatic sună, e adevărat, a character assassination, post2012 unii îl tămîiau pe Marga, alții își mutau bagajele la ușa ICRului proaspăt „depolitizat”? Asta ar fi una. De fapt, poveștile din jurul ICRului, sînt copioase. Dincolo de propaganda toxică și de minciunile grețoase cu care l-au doborît… să ne amintim de Stelică Tănase și povestea cu pașaportul lui Vladimir Tismăneanu – ce simplu ar fi de altfel, și ce surpriză colosală, să afli cine e cel mai plătit personaj de ICR înainte și post Patapievici! dar cine mai are ochi pentru adevăr… sau același monumental ST lăsînd un bacșiș de neam prost la un restaurant din Sevilla unde era adus de ICR, jurîndu-se apoi că el n-a avut onoarea… ante2012, camera de hotel din Bilbao a unui autor român în turneu prin Spania, în care Gîdea răcnea dintr-un laptop, chestionat, autorul a răspuns fîstîcit că de fiecare dată cînd plecă din țară simte nevoia să asculte limba română, la puțină vreme după fiind înregimentat în turma de semnatari ai celebrei scrisori către UE inițiată de același ST… băloasele amenințări primite de L de la Ovidiu Șimonca în urma unor încontrări în Contributors… cînd ești băiat de casă nu te costă nimic să-ți fluturi renumele finanțatorului ca argument intelectual, finanțator care se întîmplă să fie firma de avocați care-i scoate din căcatul în care se bagă singuri pe volubilii Gîdea et Co. Dar și patru rînduri de alegeri în diaspora, în esență un fel de thriller, care a evoluat de la România domnului Dan la România lui Johannis, sau FBul ca unic ochean nepoluat prin care s-a putut vedea miracolul protestelor OGU 13. ETC… Curtea miracolelor.

Și totuși efortul merită. Pe cuvînt… vorba lui Topîrceanu, el m-a scos din inerție și deprimare…

Ştiu, pe astfel de specimeni
Astăzi nu-i condamnă nimeni,
Au ajuns la apogeu.