Bésalo en el pico y cómetelo entero

 

Demisia Lidiei Bodea din consiliul AER poate părea un gest exotic și marginal. Gestul în sine, da, e , un caz rar de verticalitate. Altfel, urmărind ce reclamă editoarea și felul în care e întîmpinat gestul ei pe de-o parte de AER, pe de alta de masa de scriitori (Humanitas și nonHumanitas), abia dacă însemnă ceva, nimic nu e ciudat, ne găsim în vechea fabulă romînească. Pentru că asta e România, așa arată lucrurile. Cînd tragi de un fir, oricît de neînsemnat ar putea părea, oricît de excentric față de miezul dur, scoți un ghem de rahat, toate sînt legate între ele printr-o… ceea ce cred că se poate numi o bază comună, amoralitatea sălbăticiei lustruite. Tragi de un fir și iese ceva atît de profund disfuncțional, împotriva ordinii naturale, iar de acest fir stau atîrnați atîția viermi, fiecare cu istorii ramificate demne de menționat într-un registru de lume distopică, de republică absurdistaneză încît nădejdea te părăsește, îți pierzi coerența, suflul,  istovești doar ținîndu-le socoteala. Te pierzi complet urmărind cum se lipesc bucățile realității, cum se întrepătrund complice, se încolăcesc intersele și slăbiciunile de sublume, cum, de fapt, amoralitatea ajunge normă – bătătorită cu explicații savante, felul lunatec în care se traduc gesturile civilizației la popoarele marginale.

Dacă patronul RAO nu vrea să țină cont de o minimă etică profesională, bravo lui. În condițiile în care cei doi autori nu sînt niște criminali în serie, ci doar niște biete produse ale nomeclaturii ceaușiste supraviețuind în capitalismul de cumetrie sub formă de căpușe pe spinarea statului, un stat pe care de altfel tot ei și puterea pe care o reprezintă îl țin în bataie de joc… piese grele în politica de subdezvoltare care e de fapt singura pe care ramura lor politică o practică, pentru că așa le-a fost înșurubat capul de la început… dacă patronul RAO vrea să publice doi pușcăriași (fericită întîmplare!… pușcăria, zic) care ilustrează cu asupra de măsură conceptul de corupție la nivel politic și, spre sfidarea unei țări, să-i tămîieze la un tîrg care se întîmplă să se numească Gaudeamus se cheamă că e o canalie comună care, avînd în vedere cum se mișcă lucrurile la nivel politic zilele astea, miroase noile vremuri. Noua editură Politică ia naștere sub nasul nostru și, deocamdată, nu ne obligă nimeni să-i cumpărăm producția luminată. Să ne bucurăm măcar de-atîta lucru, că de luni cine știe… Poate că va trebui să ne cerem scuze, în fața televizoarelor deschise pe Antena 3, într-un gest colectiv de penitență.

Pînă la urmă, de ce-ar fi cei doi mai prejos ca Iliescu, care la rîndul lui, dacă memoria nu-mi joacă feste, a trecut prin tîrg să se lanseze, flancat de alte vînjoase poame intelectuale. Spre deosebire de aceștia, dacă e să ne luăm după rechizitoriul din procesul care în sfîrșit se desfășoară zilele astea, Iliescu are mîinile murdare de sînge.

OK, dar că șeful AER îi ia partea, invocînd false pudori, e deja o altă poveste. Ne miră, deși n-ar trebui, dacă e să fim un pic serioși. Se pare că etica profesională nu se mai poartă de mult în sînul asociațiilor, uniunilor, organizațiilor de scriitori, editori, intelectuali, academii etc. De unde atîta etică profesională cînd e atît de multă scamatorie contabilă în terenul editorial, de la cum se plătesc salariile, traducătorii, autorii, la revendicarea neonestă a subvențiilor de traducere, de la misterle tirajelor fantomă, la bugetul de propromovare inexistent sau la promovarea mai degrabă pe prieteșug, pe capacitatea de a te pune bine cu cine vine interesul, de te umfla în pene? Ține-o drept pe șina asta că nu te plicisești, de-atîta etică profesionlă și bună funcționare a sistemului editorial o să găsești măcar un autor român făcut covrig în intenția de a se pupa singur în propriul cur sau de a se face părtaș la tot fel de anomalii, de a-și înghiți limba, închide ochii etc, doar ca să nu se piardă din radarul clipei… Ceea ce, pînă la urmă, avînd în vedere ce-i oferă întreg sistemul literar românesc e probabil o anomalie normală, vechea descurcăreală românească.

Îmi vine în cap, ca o paranteză scurtă, experiența premiului AER pe care am pățit-o acum cîțiva ani. Las la o parte detaliile protocolare, au fost copioase, se găsesc în volumul de memorii pe care-l pregătesc (în curs de apariție la editura Fuck You All sau Getta Fuck Out of Here… nu mai știu exact am uitat cum se cheamă – unde am semnat un contract prin actul nașterii). Ceea ce interesează în acest context e evenimentul în sine. Nefiind un premiu se stat, ci unul al unei asociații profesionale, prezența politicului în program nu se explica. Vorbirea prețiosului ministru Vulpescu, oferind garanții că cultura nu dispare din peisajul colorat în roșu-PSD, putea să lipsescă. Ce n-ar fi trebuit să lipsească sînt banii. N-are rost să mă lansez în comparații, Spania fiindu-mi la îndemînă – premiul Gremio de Editores e o poveste care implică dincolo de prestigiu o sumă serioasă de bani, fiind doar unul din zecile de premii care se dau aici… ideea fiind că AER n-a fost în stare să acopere financiar premiile pe care le-a oferit cu pompă televizată. Am primit un plic cu o hîrtie ridicolă pe care era menționată suma și mai ridicolă – sumă care mi s-a virat după 3 luni, via ICR, pentru că probabil la vremea respecivă conturile AER din Elveția erau blocate. O poveste pur și simplu stînjenitoare.

Privind înapoi la experiența trăită în țară, mi se deschide în față un fel de caleidoscop hipnoptic în care se amestecă discuții formale și informale, în redacții de edituri sau cîrciumi, condimentate cu trivialități prezumțioase sau vorbe mărețe gen „meritocrație”, dar care toate ascund un cuplu cu rădăcini mai degrabă mundane  decît metafizic înălțătoare: mațul (& fratele lui buzunarul) și ascensiunea socială. Caleidoscop? Un fel de vid vast și congelat în care plutesc scame rare irizate. Niciodată nu m-a speriat nici bîrfa, nici discuția născută de rivalități și alte scremete omenești, ci calitatea lor subțire, care de fapt e calitatea unei minți. În linii mari, asta a fost lumea literară pe care am văzut-o eu, cu toate personajele ei, de-o parte oameni care ar trebui să administreze și să comercializeze literatura, pe de alta scriitori. De-o parte și de alta, cele mai multe discuții foloseau ca argument nu minime mecanisme intelectuale, ci mania grandorii și autosuficiență. Iar rivalitățile mult prea feroce au fost întotdeauna mult prea ușor deconspirate de exact apetența crescută pentru grija față de păcatele sau acumulările celuilalt versus imposibilitatea de a se privi onest în oglindă.

So… e de mirare că nu doar patronul RAO, ci și șeful AER dezvăluie un pitic pe creier afirmînd că de fapt nu editoarea spune ce spune, ci altcineva, aflat în spatele ei. Afirmație care vine exact în naturaleța faunei telectuale românești. Nu cred că sînt nici feminist și nici nu cred că pot fi acuzat că o curtez profesional pe editoare (pe care abia dacă o cunosc – ba chiar, în singura corespondență avută cu ea, mi-a refuzat o propunere de traducere), însă o asemenea răstălmăcire primitivă, plus lașitatea (insinuarea, neasumarea de a rosti nume) mi se pare că sînt demne de pus în discuție și de făcut lumină în jurul lor. Pentru că de fapt, cel nenumit se numește Gabriel Liiceanu și cred că orice om din industrie știe cît de invidiat poate să fie și la ce aberații a ajuns uneori această invidie. Și am să fac referire strict la patronul de editură G. L., intelectualul public G.L., cu toate păcatele, un sentimentalism care uneori scos din context a fost folosit ca armă împotriva lui, e o altă poveste care acum nu mă interesează. Tragi de ață și scoți la lumină slăbiciune omenească, țipă invidia – de cîte ori am avut ocazia să aud căcaturi, din cîte guri și în ce cercuri….! Pur și simplu. De la oameni care abia dacă pot înțelege ce însemnă un negustor de carte. Humanitas, probabil una din puținele edituri care știe cum să vîndă o carte și care o face așa cum se face.

În tulburații ani 90, candizi în felul lor, o versiune în pataloni scurți a epocii pe care o trăim acum, bătrînul meu îmi tampona idignările cu o vorbă neaoșă, supraviețuită din comunism: Pupă-l în cioc și papă-l tot. Ca o esență a românului învățat să îndure, să se descurce CUM POATE, să dea pe gît orice rahat îi iese-n cale. A rămas valabilă.

Fenomenul lașității nu e un dat național. În Spania, Fernando Savater, exasperat de tăcerea mediilor intelectuale și artistice în fața crizei cataluneze, altă aberație, una pe bază de naționalism anacronic, hrănită cu retorici găunoase și interese complet neoneste, se ridică în picioare și spune tare: Los intelectuales somos como las putas, vivimo de gustar y nadie quiere dejar de hacerlo – Noi intelectualii sîntem ca niște curve, trăim ca să facem plăcere și nimeni nu vrea să înceteze să o mai facă. Mai mult, s-a mobilizat și a produs o carte din articolele din El Pais, ca să denunțe vîntul de nebunie și lașitatea și ce mai e de condamnat în jurul acestei teme care a întors Spania pe dos.

Tragi de ață, deci, și scoți o firmă luminoasă pe care scrie măreț Gaudeamus și imediat după îți iese și Voiculescu și te întrebi cum mama dracului de s-au lipit bucățile astea așa prost. Și scriitor fiind, poate chiar autor publicat de Humanitas, poate chiar om care a fost în piață la proteste și și-a făcut un selfie ca să bifeze cartela de român de bine, nu-ți vine să iei atitudine, nici măcar cînd șeful AER, om fin și educat se screme să bagatelizeze povestea, făcînd ca afirmația Lidiei Bodea la momentul demisiei să fie un pronostic negru. Nici măcar cînd cel mai urît ghem de rahat ajunge pe terenul lor, scriitorii nu-și ies din năravuri… Como las putas, ca să-l citez pe Savater.

 

Anunțuri