Din nou despre prințipii. Și mațe

Puigdemont renunță la președinția Generalidad. Își pune pielea la adăpost, iar toți susținătorii independentismului catalan, o plajă care acoperă și zona de sub figurile publice ale Podemos (care dovedesc prudență în declarații extreme pentru a nu pierde și puținul electorat pe care-l mai au) zbiară despre stat abuziv, conspirație (sau constipație), presos politicos. De parcă constituția e un rahat pe băț după cum are chef orice napoleon provincial îmbătat de vise de preamărire – care a tîmpit cu gargara lui anacronică o mînă de nemulțumiți slabi de înger.
Asta ar fi una. Alta, tot în El Pais. Guardiola declară că șefii lui șeici sau chinezi sau mafioți ruși i-au cerut să-și scoată din piept mărțișorul galben de susținător al independentismului. Probabil că argumentul folosit a fost gaura pe care i-au dat-o în buzunar, ca să priceapă că politica n-are ce căuta în sport, deși sportul în sine azi e o chestiune politică, dar măcar cu alte mize. Unul din comentariile din Twitter care vine în siajul articolului cu declarația antrenorului spune probabil cel mai inteligent lucru pe care l-am auzit în ultimul timp și care descrie senzațional de bine ceea ce se întîmplă azi. Să lupți pentru crezurile tale e una, dar să trăiești în acord cu ele e mai greu. Cele două exemple de mai sus confirmă.

Acum, să ne întoarcem la oaia noastră românească. Premierul femeie al României – o creatură care pare ieșităt din debaraua cu mături a unei cooperative meșteșugești optzeciste – e chemată la Bruxelles pentru a răspunde unor întrebări legate de justiție. Cîtă vreme sîntem parte UE și stam pe o bază juridică comună, e normal ca UE să vrea să știe ce-ai de gînd cu justiția. Se întoarce în țară și bate cîmpii și nu trec două zile și ministrul justiției dă cu toporul în copacul DNA. Noroc că toporul e de cauciuc și i se întoarce direct între ochi. Dar asta nu mai contează, ceea ce se reține e gestul. Drept pentru care Timmermans vine la București să vadă dacă oficialii români chiar au înțeles că nu e de joacă cu justiția.
Între timp dosarul mineradiei apare și el menționat, amestecat printre știri fie cu Halep, fie cu Tudorel Toader, fie cu ultimele fițe de iarnă, etc. Iliescu et co inculpați, crime împotriva umanității.
So… în condițiile astea, te-aștepți ca prin mediile social media unde se mediatizează figuri artistice și intelectuale să se producă un freamăt, o emulație, poziționări, exprimări lucide și aducătoare de lumină, de încurajare și îmbărbătare, care să aprindă flacără într-o țară paralizată de deprimare, de lipsă de opțiuni, în care speranța e în comă. În fond nu-i puțin lucru să-l vezi pe Timmermans la București în acest context, așa cum nu e puțin lucru să-l vezi pe Iliescu, chiar și așa în prag nemurire, inculpat.
Dar acest lucru nu se produce. Dacă vezi ceva, vezi always pisici, vezi crenguțe albite de ultimul ger/ ninsoare, vezi drumul spre împlinire glorioasă braț la braț fie cu alți confrați îngrijorați mai degrabă de păcatele limbii, fie cu famila purtătoare de geniu prin contaminare, fie dumnezeu știe ce și poate ici și colo, cît să bifeze cartela de om al timpului, un protest scîncit sau încurajări pițigăiate către DNA. Sau, în cel mai bun caz, declarații de amor european, oricît de sincere, desuete în formă. Totul încleiat în absurd în cu mania likurilor la grămadă (și cu Tanda, și cu Manda) și a comentariilor admirative pe bază de fandoseli lexicale (fain, neaoșism ardelenesc îngrețoșător).
Nu ne nimic lucid, e veșnicul spectacol de sub batista de pe țambal.
Pînă nu demult credeam că Stellian Tănase e o canalie, un om cu un o personalitate tarată. Acum am convingerea că e o boală mult mai comună. Ar trebui să dea numele unei boli.

Reclame