Întors în Europa după tot acest răstimp petrecut în Africa, amintiri cu drumuri neasfaltate în marginea întinderii de nisip calcinat, cu trafic rar, cu mașini prăfuite peste rugină, cu autobuze din care copii fără chip nu-ți întorc zîmbetul, cu plante îndărătnice, dar fără destin în patio-uri în ruină – și soarele enervat care și-a dat foc. Dap, bucățile par lipite cu hașiș marocan, nu stau, n-au cronologie, un vis anofelic, un itinerar stroboscopic pe buza unui vulcan de iritare, de dorințe nesăbuite, febra unei nevoi imposibil de înțeles… Călătorie de afaceri? Ei… cred că poți să-i spui și așa. Adică… uită-te în jur, o să vezi o mulțime dînd buzna prin frontieră, scăpată pentru o clipă de sclavie – a salariului, a zilei de mîine, a obiceiurilor care ne posedă, a obiectelor care ne posedă, a trecutului și a viitorului. Nixe ne numea „turma” . Pe Nixe l-a ucis demența – n-ai cum să nu recunoști o afacere serioasă.

Înapoi, da.

Madridul în august sufocat de nori fierbinți care nu lasă nici măcar o picătură de apă, Madridul în gri e un oraș aproape străin, tot centru e un enorm șantier care zbiară mecanic și suflă praf peste grupuri de turiști gălbui și molîi ca niște burți de broască, ale căror planuri de călătorie se îneacă în prăvălii de suveniruri ieftine – în Callao metroul își curbează spinarea într-una din gurile care coboară, o boare sălcie mirosind a fier se ridică lipindu-se de o ceată de bicicliști, transformîndu-i în spectre… Aici e cafeaua mea cu gheață, exact unde am lăsat-o anul trecut, grăbit fără speranță… Cafeaua și micuța creatură asiatică cu bonetă-șorț-cămașă toate negre, androgină, urechile împovărate de ciorchini de creole artizanale de diverse mărimi, furtuna furiei nu i s-a stins încă – dacă, vreodată -, se vede prin pupilele dilatate de încordare. Înainte să dispară prin ușa cîrciumii îi pasează un pahar de carton unui cerșetor care-l înhață și dispare, ar vrea să se ascundă după primul colț, dar nu are unde, urinează în el în plină stradă, în timp de un grup de adolescenți vorbind cu accent american rîd strident pentru că așa știu ei că se face. Apoi îl lasă cu grijă pe scările ușii de serviciu – un scris neglijent spune că paharul (sau poate conținutul) e pentru Chiuchi.

Își aruncă pe scaune producția de shopping, pe masă lasă ceea se dovedește a fi cea mai prețioasă piesă dintre toate – un poster vechi laminat. E un pin-up Vargas clasic pescuit din Rastro la un preț de chilipir. E mulțumită. Poartă Doc Martens galbeni, cu ciorapi de plasă, o pereche de blugi scurți și un tricou Singularity is Near – părul și l-a ridicat într-un coc complex în vîrful capului, îl ține legat cu o bentiță de aceeași culoare cu rujul, ultimul negru care face face furori în mediile ei. El e anost, cu sau fără vestimentație, și un pic tutelar.
— Cafea?
Micuța creatură asiatică le lasă discret două cești, se retrage zîmbind, un fel de salut de recunoaștere.
— Pari fericită.
Aprinzîndu-și o țigare și scoțîndu-și ochelarii Wayferer:
— Sînt fericită. Aș fi și mai fericită dacă mi-aș găsi un fard decent care să-mi acopere…, îi indică cu ochelarii brîul de pistrui care trec de pe un pomete pe altul, peste puntea nasului.
— Nu, vorbeam de chestia asta…, ia posterul de pe masă și-l privește zîmbind înțelegător.
— Chestia asta nu e chestie… e un enunț. Unde mai găsești azi feminitatea asta…?
— Exagerezi.

— Crezi? Facem un pariu… Dacă apare pe stradă acum, jumătate din trecători vor fi convinși că e un transexual.

Modelul din poster are ciorapi negri cu dungă și o fustă mini polkadot, stă aplecată și și-i ridică cu un gest extrem de senzual, lasînd să i se vadă ce trebuie să i se vadă, zîmbind, peste umăr spre privitor. El rămîne gînditor.
— Memphis Belle, acum mi-a picat fisa… Una din tipele astea apare pe…
— Un avion american, da.
— Modelul tău de feminitate apare pictat pe um bombardier din WW2.
— Ce legătură are? Ce anume vrei să spui? Mă tem că te-ai trezit vorbind…
— Credeam că ești fericită. De fapt ești… frămîntată? Ce te nemulțumește?
— Tu. Și discuția asta. De ce te faci că nu ști ce spun? Tu ce ai picta pe un bombardier, femeia Decathlon?
Îi face semn spre grupul de puștoaice toate în colanți mulați, în pantofi sport de pînză neagră sau în șlapi Havaianas și în maieuri de plajă care trec prin fața vorbind tare. Își pune picioarele pe scaunul din față și își așază cu grijă pe nas ochelarii de soare, lăsînd apoi capul pe spate. Rămîn o vreme tăcuți, în timp ce colegul micii creaturi asiatice iese în față să-și facă numărul cu o pipă electronică, strada se umple de un fum aromat, ai zice că a luat foc prăvălia de ceaiuri, turiști trec derutați, evitîndu-se în ultima clipă unii pe alții, paharul pentru Chiuchi dispare, dipar și eu lăsînd 5 euro în monezi în farfurioară.
Deasupra se împrăștie un cer oranj, se pare că Sahara și-a aruncat norii prăfoși pînă aici. Ploaia fiartă care începe să cadă miroase, Uberul se lipește de bordură înainte să mă ude.
— Unde mergem?
Mi-au rămas în minte. El ar fi trebui să-i spună, ai dreptate, tu pari ultima versiune a modelului Vargas, iar pistruii n-au nici o vină – din contră, te fac și mai și. Da, ai dreptate… Adică unde e frumusețea aia pe care ai picta-o chiar și pe o mașină de ucis? Nu mai e.