20/ 04/ 20
Azi-dimineață, a șaptea zi de carantină, bilanțul tragediei în Spania: 1000/ 20.000. O mie? Mai ieri abia trecuse de 500.
E greu să te dumirești. Pînă cînd cifrele n-ajung la tine, mai ai timp să-ți trăiești plăcut amețeala, „senzația de coșmar/ halucinație/ distopie”. Cifrele din bucla de știri sînt un fel de realitate abstractă care-ți pișcă un pic scoarța – ca mașina de spălat vase care, deși se aude în fundal, nu se aude, un fel de zgomot alb al unei civilizații. Civilizație care acum începe să geamă.
Azi, nu mai e zgomot alb, azi e pericol. Cu asta trebuie să te înfrunți, ca să-ți faci cumpărătura (pentru că azi i-a venit ziua). Și, spun știrile, încă n-am văzut tot. Covid cade la fix peste spurcăciunile de sezon, anul ăsta au fost extrem de cîinoase, cu exact… dar exact aceleași simptome ca el. În iarna asta blîndă, Spania s-a obișnuit să vadă oameni care tușesc pînă-și fac pantalonii zdrențe pe ei. O scamatorie perfidă. Pînă să-ți vii un pic în simțuri ți-a mai intrat un cuțit de aceeași formă, prin aceeași rană.

În orice caz, cred că am priceput mesajul. Ne bate planeta… și ne mai face și cu ochiul: virusul supraviețuiește cel mai mult pe suprafețe line din plastic sau plasticate. Mă potăilor, ia faceți liniște, că văd că nu pricepeți cine-i Șefu! Vreți să vă pape Gaia?

E ciudat să vezi o coadă de zece persoane la două lifturi – fiecare lift avînd o capacitate de zece persoane. Dar regulile, la fel ca dispensoarele de gel dezinfectant, sînt peste tot, împușcate în pereți – spală-te pe mîini, pune-ți mască și mănuși, strănută în cot sau guler (asta e nouă). Așteptăm la rînd să coboarîm unul cîte unul în supermercado. O pensionară în față se intimidează cînd ușa i se deschide în nas, șovăie. Nu e vreme, omul de la pază bine echipat o îndrumă fără să o atingă. Doar unul, îi țipă din masca sofisticată, cu căpăcele și filtre. În afară de cei doi chicos din fața mea lumea e sobră. Sînt un pic trecuți de 20, amîndoi par un fel de fratele mai mare dintr-o famillie de nenumărați.
— Tu n-ai mască.
— N-am. Dar am păr în nas.
Are, ce-i drept, o barbă îngrijită, cu o mustață care intră în cele două orificii deodată vizibile, pentru că și-a încrețit nasul și și-a căscat nările.
— Părul din nas e semn al evoluției, la asta folosește, e filtru natural pentru viruși. Eu sînt evoluționist. Tu, bănuiesc, că ești creaționist, te epilezi în nas și-ți pui mască.
Dap, nu s-a schimbat nimic, lucrurile merg ca înainte. Răsuflu ușurat, n-am mască, dar cînd an ieșit din casă aveam o mustață.
Cam asta spune și magazinul. Carne proaspătă, iaurt, lapte, brînză pînă la sfîntu așteaptă… De ce să-ți îndeși coșul ca un apucat, deocamdată n-am ajuns acolo. Să nu creăm panică, să nu fim panicoși. De foame nu pierim, probabil că dacă e cazul să facem altfel de provizii ne anunță. Confortul e un pic amenințat, însă oamenii par să înțeleagă, totuși, că nu e momentul să te-nchizi cu șunca-n pod, supermercado e același, se găsește și hîrtie igenică, mai puțin, dezinfectanți domestici. Și nici măști. Întreb o chica din personal, micuță, bondoacă, dar hotărîtă: N-au mai rămas, hijo, îmi zice, tu ce credeai…
Formulele colocviale în zonă sună comic uneori. Dacă spiritul n-a pierit încă, e bine, să ne ținem firea și să ne spălăm pe mîini. Și pe limbă.

Și totuși o mie de morți. Nu e cea mai bună socoteală. Și încă n-am văzut tot. Un virus nou-nouț, o căcărează minusculă despre care nu crezi, pentru că n-o vezi. Începi să o vezi cînd tu sau altcineva cade din picioare. Cînd statistica ce se aude în gura știrilor îți spune că e posibil să te-aștepte pe-o tejghea la supermercado.
Acum o săptămînă am făcut drumul ăsta invers. Noaptea, în primele minute de carantină, căutînd o farmacie deschisă. Orașul pustiu, poate 5 mașini, un om de la curățenie ungînd bancomaturi cu dezinfectant. Parcă străbăteam un coșmar, o halucinație, plin de fraze savante: ce vremuri trăim!
De ce să ne ferim? De ce carantină? De ce restricții? Ca să nu ne lovească pe toți odată și nu să fie nevoiți să-i ia oxigenul de la gură unui bătrîn, în favoarea unuia mai tînăr. Tu te imaginezi pe tine cadru medical făcînd treaba asta, obligat să alegi pe cine lași să moară? Sau dacă asta nu te-ajută, imaginează-te aruncat pe salteaua cu bătrînei care se sting înecați în propriile mucozități. Să nu fim atît de stupizi încît să nu putem înțelege că e momentul să scoatem capul din propriul cur și să ne uităm și la ceilalți. Aia!

Acum… spune-i asta lui Vasilică. Un ghem șubred de mioritism, de bășcălie și iresponsabilitate care-și zbiară poveștile din inima unui diagnostic niciodată chestionat – diagnostic pentru doar o patologie poate explica cruzimea, încăpățînarea obtuzä. Egometru universal, de fapt un fruct putred care stă să cadă expirat, răscopt în patimi mici și adînci, fără să înțeleagă bine, dacă a făcut-o vreodată, că în jur e o lume. L-am dus noi pe Ceaușescu în spinare atîția ani de n-a mai rămas nimic din el, fiind un fel de campioni ai descurcărelii fără legi, pe sub radar, cîine-cîinește, niciodată cu mațul în suferință… Ce? Iliescu? L-am halit în tăcere, un fel de papanași cu smîntînă, așa cîrpă kaghebistă cum a fost. Hăhăhă, și tu vrei să ne-ndoim acuma ìn fața unui muc? Cum să stăm în casă? Măcar cu asta are dreptate, cînd ai fost expus la radiația unor vremuri otrăvite, ți s-a strîmbat pînă și ultima vibrație mintală. Nu știu de ce, dar mai ales acum dimensiunea asta intestinală, dimensiunea asta hidoasă, în care minciuna e normă esențială a unui tip de viață, piticul cocoșat, cu dinții verzi urcînd scara unei ramuri separate a evoluției pe adevăruri sucite… De unde vrei altceva?
Cum și în cîte chipuri funcționează minciuna, aproape ca o funcțiune biologică în plus la mutanții rezultați din radiație, se vede cel mai bine pe o hartă e evoluției Covid.

Virusul nu trece fantoma Cortinei de fier, zice L. Nu trece, pentru că decesele Covid nu sînt declarate. Deja se aude din prea multe spitale. O dau pe pneumonie. Tot aia! Hăhă! Doar am mai văzut o dată cum se face. Nu, de mai multe ori. Minciuna e atît de adînc intrată în utima celulă de mămăligă, cu atît de multe și imprevizibile tentacule – complicități/ falsități/ prefăcătorii/ imposturi.

De ce? De-aia.