O doamnă fină și cultă din lumea literară românească ne spune în ce cheie trebuie să citim avalanșa de selfieuri cu care se distrează congenerii ultimamente în FB. „Cultul personalității” – scrie ea ironic sub un autoportret luat la cald. Cam neinspirat, pentru că gura păcătosului… ai putea spune, se ascunde, ca la Trump, in plain sight.
Acum… eu aș fi curios să aflu cine sînt cîrcotașii care i-au pricinuit o asemenea replică, pentru că de avalanșă nu pare să fie scutit nimeni din lumile dumneaei – eu mai degrabă i-aș premia.
Cultul personalității? Hmmm… Aș fi zis că avalanșa asta la adulți educați, nebeneficiind de scuza unei vîrste fragede (și plină de nesiguranțe), e mai degrabă ca-n basme. FB e un fel de oglinjoară magică a mașterei lui Albă ca Zapada. Se uită-n ea un cocoșat, un sectant postcomunist (din secta iubitorilor de minciunenele micburgheze ca o scară a parvenirii personale) și vede un campion cu fruntea ´naltă și ochi mijiți spre zări – un clasic de secol opt´șpe.

Raluca Feher prinsă pe pagina ei într-o campanie publicitară originală emite în ultima producție următoarea observație: Cum să ne facem bine cînd nu știm că sîntem bolnavi? Cînd nu știm și nici nu vrem să știm… Aș îngroșa un pic istoria: du-te într-un balamuc și spune-i unui pacient că e pacient. O să-ți rîdă în nas: i-auziți ce zice nebunul ăsta de mine… eu, ditamai doctorul.

Acum un număr de ani doamna fină cu care am început postarea își dădea demisia indignată dintr-o asociație profesională din care etica dispăruse. Am salutat gestul ei la vremea respectivă, era un curaj singular și exemplar. După o vreme, urmărindu-i pagina de FB, am găsit-o prinsă într-o serie de reciprocități de likeuri – inimioare – shareuri pe bază de poze cu pisici sau ghiocei cu aceeași oameni care îi provocaseră gestul demn, demisia.
Pînă urmă… cam asta e povestea acestui balamuc numit Rumânia. Vorba unui amic care a trecut cîndva pe-aici: intelelctualii (artiștii, oamenii ale căror gesturi și vorbe ar trebui să conteze) sînt și ei oameni.