Într-un spital de nebuni pacienții și-au făcut din eticheta de compot de cireșe ecuson și și-au pus-o în piept. Iar din furtunul de clismă, stetoscop – l-au trecut pe după gît. Acum se învîrt prin curte, cu mîinile la spate, cu figuri îngîndurate, cu falca spijinită pe pumn și tîmpla pe degetul arătător, adresîndu-se unii altora cu herr doktor. Cînd unul dintre ei ridică privirea din pămînt și enunță ceva pe un ton aproape muzical, aproape coerent, ceilalți izbucnesc în aplauze, gesticulații de admirație și încurajare. Bravo herr doktor! Bravo colega!

Apare doctorul care îi adună pe toți, cu greu, dar reușește. Pacienții se uită la el urît, în așteptare. Doctorul scoate o oglindă și le-o pune în față. La început rîd, rîd copios, arată cu degetul spre ceea ce văd în oglindă. Doctorul le spune că în oglindă sînt ei, pentru că oglinda asta face, reflectă tot ce stă în fața ei. Pacienții țipă, fac grimase, dau din mîini necontrolat. Unul zbiară schimonosit: Invidiosule! Altul: Impostorule! Mincinosule! Altul: Eu am crezut că ne iubești și tu ne urăști! Cine ești tu să ne spui nouă? Toți scuipă, dau ochii peste cap, ridică pumnul, suferă vizibil. Cade cortina.