Theresa May

Theresa May aruncă vina pe companiile de internet pentru propaganda ISIS. Cu alte cuvinte, nu tu, legiuitorul, care ar trebui să producă legi noi care să definească conceptul de apologie a terorismului, propagandă, whatever, astfel ca un întreg aparat juridic și polițienesc să poată emite mandate, închide conturi social media, aresta armata de propovăduitori ai terorii, de demenți-dinamită ești de vină, complet nesincronizat cu noile mijloace ticăloase și parșive ale unui război mai absurd ca niciodată, ci companiile.

În virtutea acestei logici, ar putea închide fabricile de cuțite, de mașini și de pantofi pe care le folosesc teroriștii.

O scîrboasă manieră de deresponsabilizare, de mascare a eșecului și a neputinței, o dovadă bubuitoare și costisitoare de prostie, în fața unei tragedii care în condițiile astea se poate reproduce nestînjenită.

Later edit

Și toată această gîngăveală tîmpită se întîmplă cînd noi, lumea fină, căscăm ciocul la gloriosul film biografic Snowden în care sistemul ne vigilează prin online fiecare pîrț și ne oripilăm și dăm în fandacsii conspiraționiste. Vremurile ne crăcănează mintea să încapă în ea paradoxul. Încă unul.

And… just to put a tip to the shit. Thursday Comey testifies before Congres. Is Trumputin going to jail before Johannis is paying him the historical visit the edge of civilisation mutants dream at?  The last season of Games of The Thrones is just about to begin, as the winter is coming. In the middle of the summer. 

Anunțuri

Oameni, cîini și un extraterestru

Carlos are o expresie plouată. Poate pentru că ieri a plouat. Și a fost frig. Prăvălia lui cu plante arată rău, ceva nu e bine. Aleile dintre șirurile de răsaduri și plante sînt noroioase și pline de bălți, grădina pare că a supraviețuit potopului. Te aștepți să-l găsești pe Noe, căzut după măslinii în vase enorme, respirînd greu.   

— Carlos, mai vine vara? Eu cred că butonul ăla pentru vreme bună e la Trump.

I se schimbă un pic expresia și îmi arată un scaun de rafie, pe verandă. Să stăm jos, cum ar veni.

— Dacă o mai ține așa, cui mai vinzi tu plante anu` ăsta?

— Nu-ți face tu griji pentru mine. Mai bine mai zi-mi ce mai face extraterestru` tău.

Carlos stă pe scaun ca un copil, cu mîinile între picioare, adus un pic de spate. Și se foiește.

— Ce extraterestru? A plecat. Nu sîntem niște parteneri serioși.

— Asta știm. Dar poate că mai e pe-aci și se distrează.

— Crezi? Bine. Atunci ce i-ai spune tu dacă te-ar întreba următorul lucru: oamenii ăștia care vă conduc, liderii voștri, cum ar veni, sînt ei niște indivizi reprezentativi pentru specia voastră? sînt ei cei mai buni dintre oameni? ce-i califică? Ce i-ai spune? Că nu înțelege nimic din democrație? Că nici noi nu mai înțelegem nimic din democrație? Ce i-ai spune dacă el ar insista și te-ar întreba: OK, poate că nu sînt, dar poate că ascultă de cei mai reprezentativi indivizi ai speciei voastre, de savanții satului? Nu? Nici așa? Atunci cum?

— Cum să nu fie reprezentativi. Sînt, dar nu așa cum ar vrea el. El nu s-a prins cum e lumea? Acum avem și facebook, e plin de savanți.

— Și crezi că e bine? Să ne tot învîrtim în cerc uituci… Poți să spui uituci…

— Pues… extraterestrului tău nu-i place fotbalul? Am avea despre ce să-i povestim. Ce, Messi nu e reprezentativ pentru specia noastră?

Rîde.

— Mira, am să-ți spun două povești. Faci tu legătura. De aproape 2 ani ies zilnic cu cîinele meu în parc. Pînă acum a fost pui, se juca cu toți cîinii, avea prieteni. Așa că și eu aveam prieteni, printre stăpînii de cîini. Acum a crescut, e un macho joven. Nu se mai joacă, își caută de bătaie cu alt cîine, pentru că așa e naturaleza lui de cîine, scrie în manualul cîinologic. Așa că stăpînii cu care ieri schimbam informații despre cele mai bune locuri de cules ciuperci sau despre pescuitul sportiv, azi, nu-mi mai răspund la salut. Pentru că animalul meu l-a mușcat pe animalul lor, se simt lezați.

— De parcă tu le-ai mușcat cîinele… Da, îmi sună, știu ce spui, nu fac diferența…

— Încă una… Uite, avem niște prieteni locali. El e foarte îndrăgostit de România, ne știe și limba și prietenia cu noi, din cîte se pare i-a adus un pic de lumină. Soția lui spune că, de fapt sîntem singurii dintre persoanele apropiate care-l scot dintr-o stare de lîncezeală, de deprimare. Soția se plînge însă foarte mult de el… mă rog, se plînge și bîrfește gratuit în general… Cu timpul, relația a început să devină ciudată pentru că, încet-încet, a năpădit-o pe nevastă-mea cu văicăreli, ba chiar ne-am trezit cu ea pe la poartă singură, își făcea pretext de vizită ca să-și mai toace puțin soțul, cică ea nu mai poate și vrea să divorțeze. Mă rog, ei oricum au o relație stranie, el nu vrea să participe la întîlnirile și deplasările pe care i le impune ea, iar ea mai mult nu-i acasă decît e. În orice caz, pentru că n-a primit încurajări dinspre noi, ba din contră… mi-a luat o vreme să înțeleg ce se întîmplă de fapt, a devenit… nu știu, geloasă, cred… Dacă odată s-a întîmplat să-l invităm pe el singur la cină, ea fiind plecată cu copii, i-a trimis o poză pupîndu-se pe bot cu fiul de 5 ani… probabil că în lecturile ei esențiale nu intră nici Medeea nici Oedip rege. Iar ultima întîlnire a protagonizat-o aproape delirant cu filozofii rudimentare de viață, în cele din urmă aruncîndu-ne în față că sîntem genul de persoane reprezentative pentru vremurile pe care le trăim, egoiști, și, a lăsat voalat de înțeles, needucați. Dîndu-se pe ea exemplu de persoană altruistă: își oferă frecvent serviciile de șofer pentru o femeie care nu-i e prietenă, are despre ea o părere îngrozitoare, o vorbește de rău, timp în care soțul ia copii, duce copii, le face de mîncare, îi distrează, așa deprimat cum e el.

Carlos are un zîmbet de un metru pe față. Îi lucesc ochii.

— Pues… ce știi tu despre femeia castellană?

I-am esențializat lui Carlos o poveste care îmi stă în gît, am descoperit că e imposibil să socializăm chiar și la nivel formal, că de fapt sîntem îngrozitor de singuri.

— Și ce legătură are asta cu extraterestru` tău? Mă rog, are, probabil că bietul om, o fi el mic și verde, dar se învinețește cînd se uită la noi. Dar hai mai bine să-ți spun eu una. Sanchez, după ce a demolat PSOE și l-a băgat în umbra Podemosului… PSOE, cu bune, cu rele, totuși un partid cu o tradiție… mira, Sanchez, poîmîine, o să fie ales din nou președinte al partidului, e clar că așa o să se întîmple… Îți vine să crezi? Ce-i spui extraterestrului. Că ne învîrtim în cerc cum spui tu? Că sîntem mai amnezici decît ai spune, că doar n-a trecut jumătate de an de cînd Sanchez a făcut una grande mierda în alegerile naționale? Ai văzut? E simplu… încă un om reprezentativ pentru specia noastră. Sînt peste tot.

Înainte să plec îi spun lui Carlos:

— Escucha… dacă vrei să mai vină vara, ridică-l pe Noe de după măslini și adu-l la viață.

ieșirea din tăcere

Ce mă animă? Trandafirul sălbatic, cu flori mici. Trandafirul japonez, de asemenea cu flori mici, acum neînflorite. Colecția de buganvile care stau să pocnească – cu clima din CyL e de mirare că n-au rupt-o la fugă spre Portugalia. Max, cînd nu cere picioare în cur – pentru că rupe florile sau mănîncă o pernă. Bufnițele mari și cafenii, care au intrat în rut – de două nopți țin un concert strident care poate ține de coloană sonoră pentru un film cu supereroi cu dinți verzi și păr pe spinare. De fapt, natura, așa cum e ea, cu acest cer de mijloc de mai care pare pictat – aparența de banner de facebook e ștearsă de norii sidefii care se mișcă pe el foarte încet. Cîteva cărți pe care încerc să nu le termin, ca să nu rămîn sigur și stupid.

Ce mă paralizează? Obiceiurile circulare. Unul – nevoia de a scana presa la 2 zile. Găsești acolo demența semnilă înspăimîntîtoare a acestei specii cu amnezie. Anacronismul semenilor, indiferent unde-i întîlnesc, pe hîrtie sau în viață. Anacronism? Prostie, retardare, neterminare. În mileniul 3 neuroștiințele, în mileniul 3 fizica și astrofizica, în mileniul 3 medicina, în mileniul 3 arheologia, sociologia, psihologia, medicina, ingineria prefigurează o paradigmă nouă civilizației omului… Înspăimîntător, așa că o mînă de cretini căcați pe ei de frică vorbesc medieval, se chircesc dogmatic pe propria lor neputință de a evolua odată cu lumea. Unii, anonimi care se bagă în seamă – alții, ajunși unde nu trebuie din indolența noastră.

Ce mă irită? Eu – pentru că nu pot să fac efortul să fiu prezent. Mă trezesc trimițînd e-mailuri pline cu dezacorduri. Nu pot să-mi rîcîi de pe propria minte lenea depresivă și să-mi scot pe masa de lucru șantierul… acum achilozat, străin, fără destin. Editura care m-a publicat – avînd un marketing conjuctural asigurat, n-a mișcat un deget să profite de el, și după 3 ani de la apariția romanului îmi comunică cifre de vînzări comice. Ce nu pot să înțeleg în ruptul capului e de ce un comerciant se obosește să nască un produs pe care apoi să nu vrea să-l vîndă. Un mister care trebuie lămurit.