Adrian Buz

Caietele agentului de medii
/ roman – veșnic neterminat

–-Explicații necerute. Cum nici vremurile și nici solicitările editoriale n-au fost propice scrisului, autorul a lăsat-o baltă . Da-și găsește azi plăcerea de împărtăși un fragment dintr-un veșnic roman – fragment care se va înțelege că poartă și un mesaj… OK, mai multe… În plus, se înșurubează natural în contextele zilei.––

DEȘI NU FUMAU, FUMAU
E o minciună, așa cum e totul în jur. E învinovățit fără vină. Mă rog, o vină e. Da, aveau țigări la ei, în școală – la 16 ani, în anul 1986, pachetul de țigări e ca un pistol, nu ești primit în gang fără. Dar, nu, nu fumau cînd au fost „prinși în act”, după cum li se spune că sigur făceau. El insistă că dacă e să fie ceva sigur, atunci acel lucru ar trebui să fie faptul că nu fumau. Sigur nu fumau. Nu-nu! NU! Încetează să minți, i se spune, sigur, ați fumat. Maistrul de pregătire profesională care i-a prins e vehement, enervat de insolența cu care e făcut mincinos de un elev. El e cel care i-a înhățat din vestiarul atelierului din fundul curții liceului, unde i-a găsit. Fumînd, cică. Și și-a dus direct în biroul directorului recolta de elevi problemă. Cînd, după o pereche de palme care le-a împrăștiat binișor rezistența – executantul e un fel de călău oficial, o legendă a colegiului despre care se spunea pe bună dreptate că bate mai rău ca Miliția -, ajung să recunoască spășiți că au fumat, sînt întrebați cîte. Situația se pare că se tot duce la vale… cum adică cîte, dacă nu fumau? Deci, cîte? Cîte una, răspunsul se aude în volum și intensitate de ultimă suflare. În momentul de gîndire care urmează, mirosul de pericol ajunge periculos de intens. Adică… vrei să spui că tu ai fumat două și el două?
Ăsta e directorul unuia din cele mai faimoase licee din oraș. Nu poate fi atît de tîmpit. Cu siguranță, aritmetica simplă devine hîdă în Aparatul Anomaliei. Cînd prinzi un chior, îl mai și frăgezești un pic, îi bagi pe gît ce ai tu chef. Exact la fel ca toate raportările epocii ceaușescu, raportările „elementelor” se fac oricum cu mult pe deasupra siluirilor aducătoare de numere ale Aparatului dospit peste măsură – tocmai ca să justifice existența Aparatului. Totul e ca un cancer al minciunii și al prefăcătoriei și în final al unui absurd pe care nimeni nu pare dispus să-l abordeze, pentru că se cheamă realitate oficială. Așa că e de vreo mirare aritmetica hîdă a acestui tovarăș director? O piesă în mecanismul de făcut frică la poporul de elevi. Oficial.
Deci… reiese că deși nu fumau, se pare că au fumat cîte două. De fiecare.
Păi și deci cum adică, tu ai fumat două și el două? Asta vrei să spui?
Într-un colegiu plin cu adolescenți. Vinovați fără vină. Într-un fel de realitate paralelă cu realitatea reală. Umiliți, a doua zi ar fi trebuit să se prezinte rași în cap și s-au declarat fericiți că au scăpat cu atît. Nu contează că l-au înjurat pe director, la țigară, după, eroii grupului, undeva, dincolo de toată gălăgia pe care o fac cînd povestesc găștii, negura injustă care trece drept realitate se adună într-o cutie a creierului – cutia care de altfel dă pe dinafară de neguri, rupturi, anomalii, amenințări, frică, vină și altele. E cutia despre care nimeni nu vrea să știe că există. Dar, altfel, dacă-i auzi ce e la gura lor, n-ai zice că există vreo cutie. Își luminează cu umor condiția mizerabilă, după ce ies de la ore, în părculețul de lîngă liceu. Directorul ajunge să se înece într-o baltă de scuipat, fiind reprezentat în acest ritual voodoo involuntar de chiștocul unei țigări Carpați. Țsss, vine după el și călăul, alt chiștoc aterizează în lacul penitenței.
Cre’-că face maică-ta ca toți dracii cînd o să-i spui. Colegul cu care se întoarce acasă îi duce grija, pe sub castanii în care abia mai atîrnă cîteva frunze și pe sub cerul din care burează fin pe spinările și umerii lor ridicați. Nu te-ai scăpat cînd ți-a tras-o bou’ ăla de chimie? Zi cinstit… Mmm, e posibil. Nu s-a scăpat, ar fi fost simplu. În schimb a avut iar un moment scîrbos… s-a pierdut în acel mod, cu tot restul – furnicături, mai ales în limba și în gingii, i-a luat cîteva clipe să-și vină în simțuri, să priceapă unde e. Cînd au ieșit din birou, în holul cancelariei, încă mai avea momente mici de ruptură, senzația de film vechi, cum îi spunea cînd era copil. Cînd a avut-o ultima dată? Aia, nu prea ești pe-aici, ți-a luat mau’ animalul ăla… Și freza. Rîd amîndoi, da-da, mi-a căzut limba, cred… Ha-ha! Și mi-au zburat mucii pe pereți. Acum cred că zugrăvesc. Nu-și amintește cînd a avut-o ultima dată. Dacă ar trebui să spună unui doctor, își imaginează că trebuie să fie pregătit. Să-i dea detalii ca să-l convingă, pentru că treaba asta îl sperie, întotdeauna l-a speriat. De fapt, e ceva atît de straniu, cînd se gîndește la acele clipe în care rămîi complet pe dinafară, fără repere, trupul îți e străin… Și în același timp e ceva extrem de familiar… nu-și poate explica. Deși… nu are cui să spună despre treaba asta, cu cine să vorbească. A spus, le-a spus, mai precis, cînd era copil. Dar S., prietenul maică-si, i-a zis că poate fi de la creștere. Un căcat creștere! Iar acum frica nu-l lasă. Pentru că-l așteaptă partea a doua. Va trebui să le spună ce-a pățit și care e pedeapsa. Poate că cu ea o scoate la capăt, dar va trebui să se întîlnească cu gura lui taică-su. Iar perspectiva asta îi dă alte amețeli, îi e pur și simplu frică. Dacă e să spună ce simte cînd se gîndește, exact asta simte, frică. E aceași frică? Aăă, se pare că nu poate să spună clar de ce nu e aceeași frică. Da, e altfel de frică, n-are nici o legătură cu umilința asta ridicolă pe care a pățit-o azi, cu minciuna asta revoltătoare în care sînt îndesați cu sila… Își dă seama deodată, gîndinsu-se bine, că nu poate să spună cum e altfel. E. Altfel. Gura aia nenorocită a lui taică-su face mult rău. Și e mai mult de atît. Frica e mai adîncă și mai veche. E atît de adîncă încît coșmarurile lui o înregistrează și mai ciudat. Tema e recurentă. Taică-su apare fie într-o imagine proiectată, fie într-o fotografie, fie o umbră neagră pe-un perete mucegăit care atunci cînd într-un fel sau altul fie cade ca o mască, fie se descompune, se disolvă, un rău absolut se relevă sub forme monstruoase, oribile. Și toate vin cu acea frică monstruoasă, oribilă. Bunică-sa care a ajuns să afle povestea, a venit într-o dimineață, l-a luat de-o aripă și l-a dus să-l vadă un preot. Cînd spui, ascultă fiecare cu ce are în minte. Se uită la tine și se văd tot pe ei. Dacă nu fac mișto, te duc la popă. Așa că nu mai spui. Hai că văd că ești dus rău, te las. Au ajuns în colțul în care drumurile li se despart. Mă, ai grijă, ce naiba faci acasă… Dă-i mă-n mă-sa de cretini, zice el minînd curajul și ridicîndu-și umerii și mai sus, fără să-și mai piardă vremea cu alte specificații. Și acum e singur, pe niște alei, prin aceeași bură fină de ploaie și se gîndește că de fapt n-a apucat să-i spună colegului că, da, legenda bate mai bine ca miliția, dar nu doare, nu doare la fel de mult ca umilința, la fel ca aia din copilărie, la fel de inexplicabilă. Dar chiar și așa, umilința asta nu face cît cealaltă frică, aia care-l face să aibă coșmare pe care abia le înțelege. Bine că măcar i s-a liniștit criza, are încă un fel de tensiune în cap, o simte în țeastă ca pe o apăsare, dar nu mai are nici furnici electrice, nici tremurul ca de film vechi. Cumva, o să se descurce.

TDD – Tulburare de Depersonalizare, în principal despre asta e vorba. Plus Derealizare. TDD, deci, e o psihopatologie aparent frecventă în terenul larg al manifestărilor post-traumatice, în fața căreia psihiatria își păstrează o doză de reținere. Cazurile sînt preclinice. O opinie generală în domeniu sugerează ca principală sursă o traumă emoțională puternică, vîrsta, teoretic, nu e un argument – deși cazurile de traume la vîrste mici au, se pare, o poveste un pic distinctă. Violența, fie suferită direct, fie indirect, prin expunere e sursa. Ceea ce rămîne misterios sînt exact cauzele neurologice care o declanșează, neurobiologia încă scormonește în cortexul prefrontal să-i depisteze exact geneza. Cum se manifestă? …aici lucrurile devin oarecum și mai stranii pentru că practic sînt identice cu efectul pe care îl provoacă substanțele psihoactive. Depersonalizarea și derealizarea se manifestă printr-o ieșire din trup, o senzație de atemporalitate, de imposibilitate de a recunoaște nu doar mediul în care te găsești atunci cînd se produce un atac, dar și de imposibilitatea de a-ți privi propriul trup ca fiind al tău. Te lasă complet fără repere. Te lasă fără identitate. Spre deosebire de psihoactive, al căror efect îți provoacă ilaritate, cînd vezi cum traseele creierului încep să se crăcăneze, ideile încep să se despartă de realitățile care le nasc și ajung prin locuri neumblate – îți privești propriile brațe ca fiind o pereche de crenguțe pescuite din copacul de alături, nu mai ești tu care se uită la televizor fumînd, ci ești televizorul care uită la un tip care fumează, vorbești cu colegul de distracție, iar cuvintele îți pot apărea ca ceva ușor fizic, un fel de clăbuci, le vezi cum se plimbă prin aer spre urechile interlocutorului și te rogi să ajungă odată la ele ca să nu-ți fi chinuit gura degeaba… ei bine, spre deosebire de toate aceste efecte pe care ți le dă marijuana, TDD nu are nimic amuzant, senzația de detașare și de pierdere a reperelor fizice și psihice, practic o pierdere de identitate, provoacă spaimă, o spaimă de fantomă absolută, fiind de multe ori însoțită de diverse somatizări – senzația de electricitate care îți străbate încheieturile, cartilajele și mușchii, sau limba, sau direct creierul, te scalzi într-un mușuroi de furnici electrice. Dar lucrurile nu se opresc aici, împreună cu TDD comorbidează fie forme de depresie sau/și de anxietate, fie alte manifestări psihopatologice. De cele mai multe ori se tratează în principal depresia/ anxietatea, și prin extensie, TDD – cu puțin noroc, nimerești rețeta bună, într-un ocean de antidepresive. Anxietatea care poate avea printre manifestări dereglări circadiene, hipersomnie/ insomnie, așa că ele intră de asemenea într-un tratament separat – teoretic. Frecvența episoadelor de TDD e complet aleatorie, la fel cum depresia sau celelalte psihopatologii congruente pot cunoaște perioade de relaxare, declanșarea lor are legătură în primul rînd cu factorii de stres/ mediu și toate se regăsesc în inventarul exotic al Sindromului de Stres Post-Traumatic, umbrela care practic le înghite pe toate celelalte. Tratamentul farmacologic poate produce unele ameliorări, iar psihoterapia&psihiatria pot aduce lumină asupra traumei care stă la originea nodului care ai ajuns și o cale de terapie. Dar nici una, nici celelalte nu vindecă TDD complet, ci doar o țin sub capac – același lucru se întîmplă cu depresia/ anxietatea.

O serie îndreptățită de neajunsuri comune în societățile moderne – care în loc să ia aminte produc cît se poate de mai multă traumă. Ca orice altă propagare răul e mai iute cînd îi crește masa.