1989 – ro

1989 / fragment

E deja 16 decembrie şi am ajuns într-un moment important. Într-un moment foarte important. 16 DECEMBRIE. De fapt, de aici înainte chestiunea se schimbă. Se schimbă semnificativ în părţile ei esenţiale. Dar asta nu înseamnă că eu sau vreunul dintre noi avem o cît de mică idee cît de mult, sau cum, sau de ce. În acest moment, sînt făcut mai mult din praful de cărbune pe care îl descărcăm de pe rampele feroviare direct din vagoane, ca să încălzim dormitoarele mai mult cu ideea că avem un combustibil, decît cu combustibilul propriu-zis. Sînt făcut din detergentul neconvingător cu care, în ziua în care sîntem trimiși să facem de servici la bucătărie, încercăm să spălăm pe jos cantina ostăşească, gonind şobolanii de sub cazanele enorme în care ne băgăm apoi aceleaşi cîrpe, ca să frecăm stratul unsuros de pe pereţii de inox, înainte să fierbem în ele ceaiul pentru cină – primim asigurări că e o practică uzuală, aşa că să lăsăm mutrele. Sînt făcut din dimineţi chioare de instrucţie, din igienă precară, din ture de planton în care lustruiesc bocancii camarazilor, năuc de somn, în timp ce caporalul de serviciu adună gărzile spectrale şi zgribulite din posturile de la depozitul de muniție și de la parcul auto și de la gardul vestic al bateriei. Sînt făcut dintr-o serie de ameninţări şi promisiuni din partea veteranilor – unele se împlinesc, altele nu. Sînt făcut, deci, din umilinţe caraghioase care pînă la urmă devin o rutină. Toate astea în timp ce discutăm anumite lucruri despre blugi sau mărci de haine al căror nume e capătul îndepărtat al funiei pe care ne cățărăm în fiecare zi sau despre INXS şi despre Duran Duran sau despre o casetă video cu un film cu Mickey Rourke sau despre o mulţime de alte chestii. Nu-mi e ușor să mă abțin să povestesc ce am văzut în excursia din Cehoslovacia (magazine în care miracolul comerţului funcţionează), deşi la un moment dat, în toiul unei discuţii, cînd frecăm cimentul closetelor cu nişte mături tocite, menţionez în treacăt episodul de la sfîrşitul verii, ca pe un element exotic care îmi conferă un anumit statut.

Ăştia sîntem noi craiovenii, care avem o cultură comună în acest sens, şi uneori la discuţii se alătură şi alţi răcani, care cunosc subiectul. Iar cei care nu-l cunosc, se uită la noi ca la nişte animale ciudate. Aerul tulburat al lui Patrana mă face să cred că trăieşte cu senzaţia că noi ne-am născut pe altă planetă. Noi credem că el s-a născut într-un fund de lume neatins de civilizația secolului în care trăim, chiar și așa, strecurată printr-un gard de fier și sîrmă ghimpată. Natura umană e complexă, iar această societate nobilă scoate în evidenţă diferenţele.

Nu, în niciun caz nu sînt un personaj din ecranizarea propriei mele vieţi. Ci sînt chiar eu, prins într-o realitate sordidă, care nu poate fi ecranizată onest, fără mici înflorituri cinematografice.

Dar există realităţi, iar în miezul lor alte realităţi şi tot acest ghem e, de fapt, doar o parte din miezul altei realităţi. Iar între ele există uşi, unele deschise, altele închise. Cînd ușile sînt deschise, poți să vezi dintr-o realitate într-alta. Poți să vezi, dar se poate întîmpla să nu poți înțelege, pentru că îți lipsește ceva. Bine că măcar ușa e deschisă. Ai o șansă. Dar dacă ușa e închisă? Ba mai mult, e închisă cu bunăştiinţă. Iată! Există această uşă care dacă ar fi deschisă, am ştii cu toţii că Întîiul Fiu al Poporului a cam căcat-o. Cu puțin timp în urmă, Gorbaciov l-a tras de mînecă, o ultimă încercare de a-l trezi la realitate – ai grijă ce faci cu poporul tău, că nu e bine. Occidentul, în ochii căruia a trecut drept un rebel din blocul estic şi un aliat împotriva sovieticilor, i-a dat drumul de mult din braţe – Regina Angliei nu-l mai leagănă în căruța ei de aur, iar pe peluza din faţa Casei Albe în mod sigur nu mai are ce să caute. Îți vine greu să crezi că aceste lucruri s-au întîmplat (ce-ar putea să caute un aemenea monstru în asemenea locuri?);  și ca să nu mai intrăm în alte amănute putem să reducem povestea la vechea ei esență populară: nu de puține ori, politica e o curvă – chiar și la scară planetară. Se pare că nici Securitatea care l-a slujit orbeşte atîţia ani nu-l mai sprijină. Oamenii cei mai fideli ai Regimului şi-au făcut prin spatele lui nişte socoteli, şi-au dat seama că vremurile se schimbă – Capitalismul bate insistent la uşă şi n-o să rămînă atîrnaţi de ideile unui psihopat care nu poate să înţeleagă că e mai mult strigoi decît om.

***

Pe 16 decembrie, sîmbătă, lucrurile o iau la vale iremediabil. Și, așa cum se întîmplă de multe ori, pornesc de unde nu te aștepți. La Timișoara, se produce o manifestație spontană de susținere pentru pastorul reformat Laszlo Torkes, care se află în conflict cu Autoritățile Comuniste. În urmă cu cîteva luni, opiniile sale critice la adresa lui Ceaușescu au spintecat eterul cu ajutorul postului de radio Europa Liberă, însuflețind inimile sutelor de mii de ascultători clandestini – devenind, astfel, un element dușmănos, un personaj indezirabil pentru Regim. Pentru că nu poate fi suprimat direct, Autoritățile se hotărăsc să-l îndepărteze, astfel că îi aranjează o strămutare forțată într-un fund de lume, unde ar putea deveni uitare – i se creează condiții prielnice pentru o dispariție  anonimă.

Dar evacuarea pastorului din parohie nu e se produce cu discreția pe care Oficialii și-o doresc. Ba mai mult, se pare că nu se poate produce deloc, Torkes e apărat de o masă aparent inofensivă de oameni, dar vociferantă, care îi străjuiesc locuința. Cînd primarul Timișoarei apare pentru a lămuri lucrurile, e întîmpinat cu huiduieli – din sînul grupului de oameni agitați se aud chiar și cîteva lozinci anticomuniste. Pare o situație minoră, dar cu potențial. În orice caz, e ceva neobișnuit în rezistența acestor oameni. Grupului inițial de enoriași i se adaugă alți localnici. Chiar dacă motivele acestui protest nu sînt foarte clare pentru toată lumea, mulți nu cunosc întregul substrat, cineva se împotrivește cu curaj Autorităților, în stradă – pare un motiv suficient. E adusă o mașină de pompieri, cu care Oficialii speră că pot calma spiritele. Foarte curînd, mașina de pompieri devine neoperațională, demonstranții au răsturnat-o, furia și numărul lor crește. Momentul acumulează o tensiune care se pare că nu poate fi dezamorsată ușor, iar mesajul acestor oameni nu mai e inofensiv. Ieșirea din pasivitate se produce spre orele serii, cînd Autoritățile decid că e momentul să folosească amenințarea forței. Sînt aduse cîteva detașamente de Miliție și alte mașini de pompieri. Sediul Județean de Partid Timiș devine un fel de cartier general de unde se iau decizii de înăbușire a răzvrătirii care e pe cale să se producă. După o scurtă ciocnire cu scutierii Miliției, protestatarii care nu contenesc să se înmulțească încep să se împrăștie pe bulevarde în grupuri care strigă lozinci anticomuniste, cer Libertate și îndepărtarea lui Ceaușescu. Pînă spre miezul nopții, forțele de Ordine se înmulțesc la rîndul lor, sînt scoase în stradă tancuri și Armata patrulează străzile. Au loc violențe, sînt sparte vitrinele unor magazine și incendiate însemnele puterii comuniste, cîteva din greoaiele vehicule militare sînt atrase în zone unde rămîn blocate, unele dintre ele sînt incendiate. Se produce un fenomen clasic: amenințarea naște răspuns, violența naște violență. În sfîrșit, se produce. Libertate! Jos Comunismul! Democrație! se aude din ce în ce mai răspicat din centru orașului și din cartierele apropiate; căminele studențești explodează, au loc și mai multe violențe, protestul ia amploare. Forțele de Ordine nu fac față, Timișoara urlă. Spre orele dimineții, Autoritățile înțeleg că au o problemă mai mare decît se așteptau. Rezistența cu care locuitorii Timișoarei au răspuns încercării de suprimare a revoltei și dimensiunile la care a ajuns protestul inițial îi sperie. Bilanțul fără precedent e grăitor: sînt operate în jur de 200 de arestări.

17 decembrie, duminică. Dimineața, centru orașului devine teatrul unei scene suprarealiste: cîteva divizii de Armată mărșăluiesc prin Piața Operei, în muzica triumfală produsă de fanfare militare. O asemenea desfășurare face parte dintr-o strategie pe care Statul Major al Armatei l-a conceput pentru a intimida, pentru a demoraliza orice alte încercări de rebeliune. Efectul nu e deloc cel scontat, mulțimea strînsă aici protestează vehement, demonstrația militară e gratificată cu huiduieli și foarte curînd lozincile împotriva Regimului din ziua anterioară se fac iar auzite. Pînă spre orele amiezii situația se reconfigurează în sensul unor noi lupte de stradă. Manifestanții par mai numeroși și mai îndîrjiți, pe zidurile clădirilor din centru apar scrise mesaje subversive, sînt sparte vitrinele unor librării și tomurile masive cu înțelepciunea Supremului sfîrșesc în flăcări, sînt fluturate steaguri naționale de pe care au fost decupare însemnele cu care puterea comunistă le-a împodobit. De partea cealaltă, Securitatea mobilizează în oraș trupe operaționale, în timp ce conducerea Armatei declanșează Stare de Necesitate. Luptele sînt mult mai dure ca în ziua precedentă, e atacat și devastat sediul județean de Partid. În jurul prînzului, răsună primele focuri de armă în centru și în cartierele alăturate și foarte curînd apar primii răniți și morți. Ministrul Apărării încuviințează folosirea armamentului împotriva manifestanților – instaurează oficial indicativul Radu cel Frumos, care este un indicativ de război – permite distribuirea de muniție reală soldaților. Decizia de folosire a Armatei ca instrument de represiune e una politică. În capitală, Ceaușescu poartă o serie prelungită de discuții cu Membrii din Conducerea de Partid și de Stat și cu reprezentanți ai Statului Major Militar și ai Securității Statului. Știe foarte bine că vîntul schimbării zgîlțîie mastodontul comunist în blocul estic, știe de asemenea că toată acestă schimbare se produce în baza unor înțelegeri între cele două mari puteri care și-au împărțit supremația politică după război încoace, așa că mută puțin accentele și prezintă situația într-o lumină care să justifice o represiune dură, folosind Armata ca element principal. Ce se întîmplă la Timișoara nu e o revoltă populară, ci e rezultatul amestecului în politica internă a unor „cercuri străine” și a unor „agenturi de spionaj”, folosindu-se de „elemente decăzute” locale. Discursul lui furios în Ședința Comitetului Politic Executiv e memorabil, le cere oamenilor săi să-și asume responsabilitatea, nu înțelege de ce nu s-a folosit deja armamentul în fața dușmanilor socialismului, într-un moment de paroxism, își amenință slugile politice cu plutonul de execuție. Vinovații sînt spășiți, umili, promit că-i va fi respectată voința.

Ceea ce înseamnă că România se află în stare de război. În timp ce membrii politici din primul cerc al Puterii sosesc pe rînd în Timișoara, asupra grupurilor de demonstranți se trage în plin. Bilanțul acestei a doua zi e cumplit: peste 60 de morți și 200 de răniți. Numărul celor arestați întrece așteptările: în celulele Miliției se găsesc în jur de 1000 de manifestanți. Pentru a face față anchetelor, la Timișoara sosește Procurorul General însoțit de o echipă de 20 de subalterni.

18 decembrie, luni. Autoritățile reușesc cu greu să înlăture urmele crimelor și încearcă din răsputeri să stăpînească situația. În ciuda brutalităților și a violențelor, manifestanții par să fi prins și mai mult curaj și încep să dea semne de organizare. Știu foarte bine ce vor. Vor în primul rînd LIBERTATE, iar asta însemnă să scape de Comunism – mai precis, de Ceaușescu. Mesajul pe care îl strigă acum țîșnește cît se poate de clar de sub straturile de frică cimentate zeci de ani pe mințile românilor. Timișoara intră în grevă generală și bulevardele sînt din nou inundate de manifestanți. Numărul mare de morți și răniți nu reprezintă o garanție că lucrurile se vor opri aici. Mulți dintre membrii cheie în mecanismul puterii încep să înțeleagă acest lucru.

La ora 9, Ceaușescu pleacă în Iran într-o vizită prietenească de lucru, sfidînd, mult prea sigur pe el, situația de la Timișoara. Pare mulțumit de strategia lui abilă – Armata a primit muniție și e pregătită să îl apere de dușman, chiar dacă acesta e propriul său popor. Raportul pe care îl primește înainte de a pleca la aeroport e, de asemenea, liniștitor. Raportul, nu se știe exact din ce motiv (poate din obișnuință?), e coafat, e o minciună.

***

Pe 17 decembrie după-amiza privim amurgul timpuriu ascunşi de adierile de vînt tăios în dosul unei biute de pămînt. Fumăm, e un moment de linişte, o linişte grea, plină de nelinişte. Pe sub ușile închise din jurul nostru se strecoară o presimțire stranie. Toți părem preocupați de ceva, dar dacă ne-ai întreba care e motivul, am spune că nu ne frămîntă nimic, probabil că ne irită plictiseala unui moment. Sau poate e doar foamea obișniuită care, ca de atîtea ori, sfîrșește în miezul capului, căutînd soluții. Una sau alta, se pare că acele uși care au fost închise au început să se deschidă, iar noi, ca niște gîngănii minuscule primim în antene acestă informație. Presimțiri incredibile care ne tulbură mințile.

Caporalul Cerbu iese fără chef din punctul de comandă, aşa că ne lasă să mai fumăm o ţigară. Ne spune că Tovarășul urmează să plece din ţară în Iran şi sîntem, aşa cum se întîmplă în astfel de cazuri, în consemn – un fel de stare de alertă care are un nume de personaj istoric ce dispare imediat în mințile nostre neatente… Ștefan cel Mare? Mircea cel Bătrîn? Mi-l imaginez pe Vlad venind cu una din replicile lui: Mickey Mouse.

Cerbu se străduiește să ne explice ce înseamnă, dar vorbeşte singur, nu-l ascultă nimeni. Poate pentru că ceea ce spune nu pare să aibă vreun sens.

— E un fel de alarmă, dar fără să fie alarmă. Adică e alarmă, dar noi ne vedem de treburile noastre. În fine… ar trebui să înțelegeți, decretează el, privindu-ne cu o superioritate aproape comică.

De obicei, acestă figură gravă, bătrînicioasă, reușește să se asorteze cu autoritatea treselor pe care le poartă. Cerbu nu e un personaj sofisticat, dar nu e prost, ba chiar mi s-a părut că are un soi de onestitate pe care, în ciuda dimensiunilor minuscule, reușește să ne-o impună și nouă: dacă sîntem în armată, să ne purtăm ca niște soldați. Nu întîmplător l-au făcut caporal. Dar acum pare să-și fi pierdut prestanța, se bîlbîie. Și are acestă figură comică, parcă e piticul de porțelan din fundul grădinii.

Tot din punctul de comandă iese la un moment dat şi locotenentul Soare, care se duce spre pavilionul central privind cerul, copacii desfrunziţi, camionul cisternă de pe pista de rulaj, îşi priveşte unghiile şi îşi cercetează fundul chipiului, pe care şi l-a scos de pe cap, apoi scuipă brusc peste umăr, cu o voce gîjîită:

— Auzişi, bă Cerbule, intrarăm în Radu cel Frumos.

Cuvintele conspiră cu aerul de om dus cu pluta, iar efectul e suprarealist. Ce dracu’ tot vorbeşte acolo? Ce dracu’ tot vorbesc ăștia toți? Locotenentul Soare are un profil ușor îngîndurat, conturat pe cerul roşu. La fel și caporalul Cerbu. Privind spre ceva ce numai ei văd. Par atinși. Ce informație au primit ei în antenele lor de gîngănii?

Ziua de 18 decurge plat, dar în rutina programului se simte o tensiune care se consumă în cîteva episoade cu un conținut ușor monstruos la început, apoi dramatic.

Cineva spune nişte lucruri îngrijorătoare despre un război la Timişoara. Zice că a auzit o discuție între locotenenți. E unul dintre cei doi frați fochiști, răcani, din Hunedoara. Nu prea ai ocazia să-i întîlnești ziua, pentru că fac cu rîndul ture la centrala termică și, cînd nu dorm, sînt de serviciu lîngă cazanul pe care îl alimentează cu cărbunii sfărîmicioși (bine că măcar sînt și ăștia!), pe care îi cunoaștem foarte bine.

Ce-i doi frați par decupați dintr-un film de groază: deșirați, ușor efeminați, mereu murdari și plini de muci, nu înțelegi cum e posibil ca cineva să se afle într-un asemenea conflict cu propria lui igienă. Nu înțelegi cum doi membri ai aceleiași familii să se afle într-un asemenea conflict cu propria igienă. Dacă ei sînt sînt așa, cum arată părinții lor?

Iulian, cel mai mic, ne povestește despre discuția la care a tras cu urechea sub geamul biroului OSului. Sîntem la locul de fumat – se află la intersecția cîtorva alei care leagă closetul de cele două pavilioane și de centrala termică. O burniță fină i se scurge din dimineața nelimpezită pe salopeta neagră, ruptă și murdară în timp ce el ne relatează, hlizîndu-se din ce în ce mai tare – probabil observînd efectul pe care cuvintele lui îl au asupra noastră. În mod normal, s-ar găsi cineva să-i tragă un șut în cur, poate niște palme peste scăfîrlia tunsă și să-l trimită la culcare după o noapte petrecută la cazanul centralei. Dar asta nu se întîmplă. Cumva, știm că are dreptate. Ne lasă munciți de presimțiri și gînduri – știm că ceea ce ne-a povestit ciudatul s-ar putea să fie adevărat. În cîteva minute, fratele mai mare, Claudiu, îi ia locul. Practic, ne găsește înlemniți în aceleași poziții în care ne-a lăsat mezinul. Ne spune că frate-său mai mic e damblagiu.

— Păi de ce mă, Claudiule, îl întreabă Marcel. Că zisă treaba asta cu războiul de la Timișoara? Poate că asta vorbește locotenenții înăuntru.

— Un căcat, ăsta spune numai prostii. Minte, e damblagiu.

Ca să dovedească că nu minte, ne spune că ieri noapte a aruncat în cuptor toți puii de cîine pe care i-a prins în spatele centralei – una din cățelele care s-au adăpostit în jurul bateriei tocmai a fătat. Și ne spune că-și freacă piticu’ și-și aruncă zeama pe ușa încinsă a cuptorului centralei termice, ca să vadă cum sfîrîie, o operațiune pe care o numește ouă prăjite.

— Păi de ce mă, Claudiule, insistă Marcel, pe care acestă nouă succesiune de vești pare să-l dărîme. De ce face așa?

— De plictiseală. De plictiseală și pentru că e un bou. O să-i scriu lu’ mă-sa că e un bou și că face numai tîmpenii.

După o clipă de tăcere, ca un moment de reflecție la cele ce au fost spuse, o voce din spatele meu adaugă:

— Și că e damblagiu?

— Și că e damblagiu, încuviințează Claudiu.

— Și ce crezi c-o să zică mă-sa? întreabă Marcel.

Tonul e plat, nu poate fi expresia ironiei, uriașul nu poate fi bănuit de asemenea intenții evoluate. Discuția, în ciuda faptului că există lucruri mai importante care ne frămîntă, e demnă de urmărit. Deodată, lui Marcel i se luminează chipul, are o revelație și o exprimă.

— Auzi mă, Claudiule, dar, dacă voi sînteți frați, mă-sa nu e și mă-ta?

Claudiu îl privește cu un o stupefacție iritată. Probabil că-i vine să-i dea una în cap, dar asta, în mod cert, e o idee cît se poate de proastă. Nu te joci cu Sfarămă-piatră.

Patrana apare în coasta lui Marcel, cu gura căscată, vrea să prindă bilet în rîndul întîi, poate că are și el cîteva întrebări de pus. Și povestea merge mai departe în același fel.

***

Instrucția obișnuită e înlocuită de ore de cunoaștere tehnică. Caporalii ne prezintă piesele tunului și rolul servanților, ne explică cum se calculează distanța de tragere și alte lucruri care sînt departe de a ne prinde atenția. Dintre toți craiovenii am rămas doar trei la tunuri. Cristian a reușit cumva să se adăpostească în birourile Comandamentului central, se pare că are șanse să ajungă furierul (sau curierul?) unității. Frate-său, Ovidiu, e calificat pentru parcul auto, unde învîrte șuruburi sub capotele camioanelor militare. Gabriel știe cum funcționează radarul, pentru că asta a făcut la unitatea de la care a fost transferat aici, așa că s-a adăpostit într-una din mașinile acoperite cu plase de camuflaj de la capătul bateriei și apasă butoane. Toți acești băieți au reușit cumva să scape, să frece menta în locuri unde nu trăiesc amenințarea instrucției, a măștii de gaze, supuși capriciilor unui caporal pe care nu ști din ce îl apucă. Așa că la tunuri rămînem doar trei craioveni. Marius e un lungan cu un aer placid, e ultimul aterizat în acestă adunătură bizară de soldați. Din motive doar de el știute, nu are o disponibilitate de comunicare prea mare, ca orice lungan, privește lucrurile de sus, mijindu-și un pic cam disprețuitor ochii – sper să-și dea seama pînă nu e prea tîrziu cît de dăunătoare e atitudinea asta, mai ales aici.

Călin stă pe bordura de beton a biutei în care e îngropat tunul. Trag cu ochiul la mîinile lui îngrijite, acoperite acum cu răni și jeg, la aerul detașat din care răzbate, totuși, un fel de nedumerire pe care o cunosc foarte bine. Discuția, dacă s-ar isca vreuna între noi, una de profunzime, unde experiența pe care o trăim sapă urme adînci, ar merge în sensul unei văicălei patetice. Nu sîntem noi de vină, părinții n-au știut să ne strunească destul ca să nu ajungem aici. Evident vina e a lor pentru că am ajuns aici, în această fundătură de viață. E numai vina lor pentru că ne risipim un și patru luni din tinerețea noastră scurtă în acest scenariu atît de absurd, încît simți cum ți se încurcă mațele în tine cînd te gîndești. Sîntem, totuși, niște tipi cu potențial, meritam mai mult, dar iată că acum sîntem AICI, stînd ploștiți pe lăzile de muniție, sub un mal cenușiu de pămînt și o burniță care se transformă încet în lapoviță, belind absenți ochii la un caporal tîmpit care n-are nicio șansă să ne bage în cap numele piselor de tun. Pentru că sub masca asta plată, sîntem foarte ocupați – ne fabricăm destine nemaiauzite în abisurile conștiinței, în cel mai intim teritoriu al ființei noastre, săpăm cu o îndîrjire suspectă într-o stîncă.

Să-ți spun o fază… la Hațeg m-am trezit că mă cheamă C.I.stul, un securist căcănar, m-a tras de limbă, o curvă de om, un șarpe… i-am povestit ce știa deja toată lumea… e clar că cineva ne-a turnat înainte, iar el n-a făcut altceva decît să ne îmbîrlige ca pe guguștiuci… și-a făcut norma…

Dar între noi e doar tăcere. Dacă aceste confesiuni se produc, o fac în acea limbă fără voce. Cuvintele care ne exprimă sînt transparente, adevărul lor comun țipă mut undeva în miezul unor intuiții. Nu, nu sîntem niște eroi, sîntem statistica unei anomalii politice și sociale, sîntem elementele unui experiment. Ne umanizează doar iluziile și felul în care ne justificăm eșecul imatur, pe buza unei prăpastii despre care știm foarte puțin. Scuipăm uneori în ea și așteptăm să se audă ecoul, dar probabil că nu e cea mai bună metodă de cunoaștere.

Îi surprind privirea, care îmi studiază stîngaci tăcerea, aproape că simt cum mă pipăie cu ochii ca un înecat, încearcă să recunoască lucruri familiare, să-și sporească sanșele în acest mediu nou și ostil, asociindu-se cu cineva asemeni lui. Nu-i trebuie mult ca să-și dea seama că și eu am un unchi în America, că am fost în Cehoslovacia unde am băut bere neagră, că vreau o pereche de blugi Levi`s, că am un văr care a trecut granița clandestin spre o țară care îi permite o serie de vacanțe în Spania, că vreau același lucruri pe care le vrea și el, că, dincolo de toate interdicțiile Sistemului, există ceva ce nu poate fi stins. Eu, privindu-l, mi-am dat seama.

***

Luni, 18 decembrie. Înainte de a pleca în Iran, Ceaușescu e informat despre situația evenimentelor de la Timișoara. De teamă, sau poate din alte motive, raportul pe care îl primește nu reflectă situația reală. Se poate să nu fie cel mai potrivit moment pentru o vizită de stat, dar există rațiuni economice importante: un contract în zona industriei militare care ar aduce un profit ce nu poate fi neglijat.

Nu se poate spune că Autoritățile controlează situația în Timișoara. Deși pe străzi se află în jur de 1500 de militari, de asemenea un număr destul de mare de mare de trupe antitero și de operativi din forțele de Securitate, plus detașamente de Miliție, protestul nu se stinge.

În oraș, veștile iau dimensiuni de mit la cald, iar zvonurile (unele dintre ele răspîndite chiar de oamenii Securității) nu au efectul demoralizator scontat, ci nasc furie și sporesc solidaritatea în rîndul demonstranților. În oraș, se știe că morga a fost închisă (cadavrele celor uciși nu pot fi văzute sau ridicate de rude); se știe de asemenea că registrele spitalelor pe unde au trecut răniți sau morți au fost distruse – evident, sînt curățate urmele masacrului; se știe că o parte din morții care au ajuns la morgă sînt răniți găsiți în spitale, ridicați și executați în stradă de ofițeri de securitate; se vorbește despre brutalitatea oamenilor Securității, care sînt în stare să recurgă la înjunghieri operate anonim, în masa de demonstranţi – de obicei, în rinichi; se vorbește chiar despre violențele de negîndit la care au fost supuse femei însărcinate.

În multe zone strategice din cartiere se constituie puncte de rezistență, manifestanții organizează baricade sau pur și simplu blochează cu mașini bulevardele pentru a împiedica vehiculele militare să circule. În repetate rînduri, au loc lupte care lasă în urmă morți, dar numărul enorm de protestatari pare să fie un semnal prost pentru ofițerii care luptă în stradă. Un semnal la fel de prost pare să vină și din partea Superiorilor, ale căror ordine șovăielnice îi lasă de multe ori pradă unor mulțimi de oameni care luptă nemaiavînd nimic de pierdut. Teama în rîndurile militarilor (care nu au fost instruți pentru o astfel de luptă) e firească în aceste condiții și nu au fost puține cazurile în care a declanșat evenimente nedorite. Au fost cazuri în care teama a născut exces de zel și acțiuni pripite, absurde care au sporit nefericit numărul victimelor. Un astfel de caz e cel al unui grup de tineri care pornesc un marș în Piața Operei, cîntînd și fluturînd steaguri naționale de pe care au decupat însemnele cu care Statul Comunist l-a împodobit. Gestul lor curajos este curmat inutil și brutal, se trage în plin asupra lor. Pentru că evenimentul tragic are loc pe scările Catedralei, el căpătă dimensiuni monstruoase.

Focul nu se stinge dacă arunci gaz pe el.

Uzinele Timișoarei devin un alt mediu care coagulează forțele protestatarilor – oamenii refuză să reia munca, în principal schimbă informații și încearcă să înțeleagă exact care e situația și ce pot face (în mod cu totul ciudat, comunicațiile nu au fost tăiate în oraș, telefoanele funcționează). Mașinăria de partid se pune în mișcare și centrele politice din uzine declanșează o operațiune de propagandă abilă în intenție, dar al cărei efect e pe dos din motive de inadecvare. Greva spontană la locul de muncă și starea de agitație sînt combătute cu ședințe îndelungate. Muncitorilor li se toarnă discursul oficial, fără nici un fel de tact psihologic: li se spune că evenimentele din oraș sînt generate de forțe externe și de agenturi străine care acționează prin „elemente declasate”, prin ”huligani” și doresc destabilizarea țării. O minciună de asemenea proporții servită unor oameni care nu și-au putut ridica morții de la morga orașului e un calcul cît se poate de greșit.

***

În curînd se întunecă şi programul la tunuri se încheie. Cineva trebuie să plece cu bidoanele să ia cina de la cantină şi să o aducă în baterie. Pentru că nu se oferă nimeni voluntar, caporalul de servici se vede nevoit să numească el doi soldaţi. Unul sînt eu, celălalt e Moise, un constănţean cu o faţă lată şi un nas lung și ascuțit, ca un ardei. O să treacă Barbu de la bateria a doua să ne ia cu căruţa. Bateria a doua e în capătul cel mai îndepărtat al pistei, distanța pînă la cazarmă e mult mai mare de acolo. Nu au un parc auto, dar au acest vehicul preţios care elimină oboseala de a patrula pe pista de 3 kilometri, de trei ori pe zi, cu bidoanele infernale în spinare, pline ochi cu o fiertură de cartofi – pe care încă ne încăpățînăm să o numim tocană, probabil din cauza foamei.

Căruţaşul se numeşte Barbu, un răcan diliu a cărui conversaţie cu mîrţoaga lui nu poate fi întreruptă de nimic.

— Mă tîmpitule, ai grijă pe unde ne duci, strigă la el Moise din cînd în cînd, cînd căruţa se zgîlţîie în întuneric.

— Toată stima şi respecu’ de la Barbu arhitectu’, îi răspunde diliul, ţipînd vesel peste umăr, apoi își reia discuția cu animalul de povară.

Dar se pare că zgîlţîturile nu se produc degeaba. Fără să ne dăm seama, am intrat într-un zid de ceaţă. E foarte greu să spui dacă mergem înainte sau înapoi, dacă mergem de-a curmezişul pistei sau pe lîngă, prin şanţuri sau dacă urmăm traseul obişnuit, pe aleea de siguranţă de lîngă pistă. Mai mult, între timp, în jurul nostru toate se animă, se aud trecînd camioane (se văd sub formă de globuri de lumină care plutesc la mai puţin de un metru de noi), undeva urlă o alarmă, se aud înfundat voci şi ropot de bocanci, strigăte şi sunete metalice şi bufnituri.

— Probabil că am nimerit în Triunghiul Bermudelor, zic ca să mai anim lucrurile.

Dinspre Moise vine doar tăcerea, pentru că a ratat unele episoade din Teleenciclopedia. Sau poate pentru că l-am pierdut pe drum.

Orbecăim mai bine de o oră, bazîndu-ne mai mult pe instinctele calului, iar cînd ajungem în cazarmă, haosul e maxim. În mod cert, lumina vine de la stîlpii de iluminat și nu e doar o iluzie – numeroasele clădiri feresc un pic zona de acest aburul satanic. Cineva ţipă la noi să ne  întorcem repede înapoi în baterie – recunosc vocea locotenentului Stanca, care fuge spre Aroul Comandantului într-un echipament amenințător. Un pluton de transmisionişti stă înşirat pe o alee în timp ce un locotenent le dă muniţie. Alte plutoane aleargă pe alei în direcţii diferite. Se aude un fluier şi claxoane şi din nou voci care zbiară ordine.

Bineînțeles că ignorăm ordinul lui Stanca. Nu e posibil să ne întoarcem din ușa cantinei înapoi în baterie fără tocană. Probabil am fi uciși și gătiți la foc mic și nu vrem să provocăm acte de canibalism în miezul Armatei române. Totuși, lucrurile scapă înțelegerii noastre. Îl aud în tot acest vacarm pe Moise țipînd:

— Ce mă-sa se întîmplă?

Ne lămureşte bucătarul, în timp ce ne toarnă cina puturoasă din cazan în bidoane:

— S-a schimbat consemnul alarmei.

— Aşa, şi?

— Şi, zice el, împingîndu-şi spre ceafă boneta cu coada polonicului.

— Şi ce?

— Şi căcat… Aţi căpiat? Vouă nu v-a spus nimeni? S-a dat Stare de Urgenţă sau cum se cheamă… Ofițerii vorbeau în popotă despre războiul civil de la Timişoara, ne atacă ungurii.

În cantină e întuneric, există un singur bec de veghe undeva deasupra uşii spre bucătărie. Prin fereastra aburită se vede un şir de lumini albastre care emit o lumină intermitentă, hipnotică, undeva afară, pe aleile care leagă clădirile unităților militare. Le privesc și încerc să răzbesc cu mintea cuvintele, în timp ce bucătarul îmi îndeasă pîinile în raniţă. Nu pare speriat și mă întreb dacă nu cumva își bate joc de noi. Luminile de alarmă care se văd prin fereastră îmi spun că nu. Îmi cîrpeşte o palmă peste umăr să mă trezească, apoi ţipă:

— Ieşiţi… Acum, ieşiţi naiba, că trebuie să închid cantina, că e obiectiv strategic.

— Ia stai un pic… Obiectiv? Ce război?

După ce ne împinge afară, Moise rămăne în ușa cantinei, bătînd cu pumnii ca un apucat.

— Mă, eşti nebun, ce război? Ce Timişoara?

— Plecaţi, aici vor cădea bombe! se aude vocea calmă a bucătarului dinăuntru.

Cărăm bidoanele la căruţă. Barbu e impasibil. Moise în schimb dîrdîie. Mie vorbirea bucătarului nu mi-a făcut o impresie serioasă. Totuși, cred ar trebui să aflăm ce se întîmplă.

— Ori e război civil, ori ne batem cu ungurii? Ce dracu’, ţie nu ţi se pare ciudat? Bă, dar treaba e serioasă, totuși…

Se pare că vorbesc singur, Moise e deja în căruţă şi-l împunge cu degetul în spinare pe Barbu, să mîne calul. Sar în vehiculul rustic din mers şi rămîn aşezat pe muchia din spate, cu raniţa plină cu pîini în spinare. Sînt mut şi teama începe să mă ajungă şi pe mine.

Pe aleile cazărmii trec în pas alergător plutoane de soldaţi înarmaţi, care urlă toți același lucru: să eliberăm drumul.

Nu, e clar că nu e bine. Mi se pare absurd, mi se pare de prost gust. Nu se poate să fie război… Cum să fie război? Ce război? Și cu noi ce-o să se întîmple? Mai am un an de armată… Nu, nu e bine, dacă o să fie război… Mai am un an și două luni de armată… Un an și două luni?!? Băga-mi-aș… Stai puțin, nu e bine, nu e deloc bine. Ce război poate să fie? Cu cine? Nu ne-ajunge că abia trăim? Nu ne ajunge Ceauşescu?

Orbecăim prin acest nicăieri din ce în ce mai dens, probabil că am ieșit din zona clădirilor și ne apropiem de pistă. Probabil, cine dracu’ poate să spună ceva prin ceața asta. Starea de neliniște e urmată de o stare de iritare, apoi de o blegeală aproape de leșin. Frica ia proporții, nu-mi pot liniști inima, îmi zvîcnesc tîmpele și viscerele, mi s-a uscat gura, limba pare străbătută de curent electric. Ce facem? Ce dracu’ facem? Ce se întîmplă? Poate că era mai bine să-l fi ascultat pe locotenentul Stanca și să ne fi întors în baterie cînd ne-a ordonat!

Motoare de mașini grele ne torc pe la urechi, voci unduiesc din depărtare, se aude un huruit intens a cărui sursă rămîne un mister – îmi vine greu să cred că avioanele pot să zboare în condițiile astea; sîntem ca niște spectre care nu se pot întrupa în lume. Poate că multe din aceste mașini au trecut prin noi, mă gîndesc. Încerc să mă uit la Moise, dar nu văd decît un maldăr care pulsează negru în cenușiul întunecat al fundalului nimicitor. Nu are o figură, nu are un trup cu mîini sau cu cap. Cu toate astea, pot să-mi dau seama că se uită spre ceva, ușor pieziș față de ceea ce ar putea să fie, ar trebui să fie direcția noastră de mers. Se uită spre ceva care, în aceste condiții, pare un vapor. Un vapor uriaș care vine spre noi cu o viteză incertă. Sau poate că nu e incertă, incertă e doar soarta omului. Vine spre noi ceva ce pare să fie o casă, cu niște lumini pe ea. Pare departe. Sau foarte departe. Dar s-ar putea la fel de bine să fie aproape. S-ar putea la fel de bine să fim lipiți cu nasul de ea. N-ai cum să știi… dar, dacă ar fi așa, ar trebui s-o simțim.

Casa nu era casă, și nici vapor. Era un camion. Condus de Cremene, unul din șoferii bateriei noastre. Și, într-adevăr, ne deplasam peste axul drumului, deci el a venit puțin pieziș, din partea stîngă. Eram în spatele căruței, am vrut să mă ridic exact cînd s-a produs impactul, deci am simțit-o. Am simțit-o pentru că, dînd să mă ridic, practic mi-am lipit fața de botul mașinii cît o casă. Dacă viteza ar fi fost mai mare, am fi ajuns cu adevărat niște spectre. Toate aceste lucruri ni se explică în timp ce sîntem culeși de pe jos și urcați în camion pentru a fi transportați la infirmerie – deși nu avem cum să înțelegem ceva, pentru că sîntem încă în șoc. Sînt singurul care sîngerează (nu mi se spune de ce), deși Moise țipă (în continuare țipă) cel mai tare. Barbu și-a luat mîrțoaga de căpăstru și ce-a mai rămas din căruță și s-a dus înapoi în baterie, pentru că el a scăpat neatins, ca prin minune – să nu spună cineva că Dumnezeu nu are grijă de copii, de bețivi și de oamenii cu mintea slabă. Îmi revin din șoc și încep să-mi fac o idee. Sîngele mi-a transformat pieptul vestonului într-o pată întunecată și lucioasă. Mă zgîiesc uluit. Pe măsură ce îmi revin, nu mă pot împiedica să nu mă gîndesc că peste ani, cînd cineva va scrie romanul vieții mele, va trebui să înceapă cu următoarea frază: În luna decembrie a anului de grație 1989, protagonistul nostru, soldat anonim, a fost rănit de moarte, cu puțin înainte să înceapă Războiul.

Anunțuri