Adrian Buz

A plouat enorm de mult, ni se spune la știri că nu s-a mai văzut atîta apă din anii 1400, de cînd s-a inventat hidrometrul. Rîurile au datără pe dinafară, s-au ruptără poduri de pe vremea romanilor, s-au inundatără culturi de sfeclă, iar barajele abia se mai țin. Se pare că nici Trumputin, nici guvernul Spaniei, nici popoarele lumii nu au acces la butonul climei. Au la alte butoane (butonul tiktok, butonul panicii, butonul corupției, butonul roșu), dar nu la butonul climei – așa că nu pot împiedica inundațiile, dar nici nu le pot folosi spre beneficiu personal. Poate la anul, poate mileniul următor.
Iar acum a ieșit soarele. S-a făcut primăvară, cu întîrziere, de la o zi la alta, dar deodată copacii înfloriți îndărătnic au sens, nu mai par o anomalie, se asortează cu cerul albastru-albastru – ca o vopsea de bîlci. Așa că ies să-mi plimb ochelarii de soare și cîinele-personaj pe nume Max, pe rîu. O idee proastă, pentru că promenada e abuzată de mulțimi dornice să-și usuce mucegăiala și să-și împrospăteze rezerva de vitamina D extenuată. OK, și să-și curețe gîtlejii de mucii ultimei răceli dînd apoi cu ei de asfalt – un obicei din nou la modă în această cochetă capitală culturală europeană. După un ocol onorabil, cîinele rabdă fericit aerul cald de primăvară și nenumăratele bălți și graba mea sociofobă de a evita aglomerația, ajung la prăvălia de verdeață a lui Carlos, de meserie grădinar. Care e aproape neschimbat, la fel de acru, la fel de barcelonez eșuat în acest oraș neplăcut de tipic istoric-provincial, la fel de dornic să-și vîndă afacerea și să se care într-un viitor mai prielnic.
Am crezut că ai plecat, că te-ai întors în țara ta. Ce spui, Carlos? răspund pe un ton ironic, arătîndu-i din privire panoul decolorat pe care scrie cu litere portocalii că „Se vende”. Ai idee ce mă întrebi?
N-are, dar e curios, așa cum a fost mereu, și evident bucuros de revedere. Îmi face semn să aștept un pic să scape de clienții care scutură de măslinii cu prețuri astronomice, musculoși și tunși în model mini, capturați în vase enorme de lut.
Așa e, nu ne-am mai văzut de ani, de ieri, aș zice. Între timp lumea a luat alte forme și direcții. Între timp lumea s-a umplut de alte amenințări. Ultima dată cînd a l-am văzut vorbeam despre păduchele care ne-a ținut încarcerați în case. COVID. Acum Carlos pare muncit de alte preocupări – probabil că eu la fel. Reușește să-și alunge cei cîțiva clienți cu niște replici monosilabice, plictisite. Și după alte cîte curtoazii seci reușim să ne așezăm în scaunele de răchită, cu fața la rîu, la soare.
M-am gîndit la tine și la ideile tale, zice privindu-mă cu coada ochiului. Acum că Trump a ieșit la iveală… ce ziceai tu de ăștia antisistem care se uitau lung la el și nu știau ce vorbesc de prea bine… dă-i prostului mintea de pe urmă…
Carlos, dincolo de aerul nefericit, aspru, cu obrazul maciat de varice și figura acrită de nevoi și suferințe e ca de fiecare dată surprinzător.
Carlos democrație însemnă să-ți asumi tot felul de lucruri pentru care trebuie să te mai educi și tu ca să le înțelegi bine. E mai ușor cu ultimul model de Papa Doc, îți spune el ce ești, nu trebuie să-ți mai bați tu capul. Pînă nu-ți ia pînea de la gură, e mai simplu. Fug de libertate zice un filozof… pentru că libertatea îi obligă, îi silește… Asta ar fi o socoteală, printre alte cîteva.
Am văzut la știri ce s-a întîmplat în țara ta. Au întors alegerile. Tu ce-ai făcut? Ai fost să votezi? Poveste-mi…
Acu’ că aduci vorba abia dacă mai are importanță. În țara mea s-a întîmplat tiktok, la fel ca în America, ce altceva să se întîmple? La fel ca în Spania, cînd o să-i sune ceasul. Acum te întreb eu… că și ție îți fugea un ochi la lozinci antisistem… unde sînteți curajoșii lu’ mama? Unde sînteți toți ăia cu deep state în dinți, acu’ că începe să ni se subțieze iar mațu’? Unde vă e deep state ăla să-i dea la oase damblagiului? Carlos, lumea e plină de psihoze, zi-le minciuni ca să nu sune periculos, deși ele sînt mult mai mult decît simple minciuni, servesc ca instrumente. Uite… vezi un bețiv că se suie în mașină și te duci la el ca un cetățean responsabil și-l dai jos. De ce nu faci același lucru și cu Trump? Nu mai ești cetățean responsabil?
Carlos nu rîde. Zîmbește lat, fără să scoată un sunet, iar ochii i se cască și se umplu de lumină – mi-a luat o vreme să-mi dau seama că nu e un tic. Se întinde și-și ia un chiștoc de trabuc de pe pervazul din spate.
Pues… tot nu-mi spui ce-a fost în România. Cum au oprit alegerile?
Nu știu ce să-i spun spaniolului. Îi înțeleg curiozitatea – pentru că e o decizie inedită în istoria modernă a omenirii. Pe de altă parte, mă tem că n-am ce să-i spun, nefiind familiarizat cu constituția. Nu pot să verific ce spun legiuitorii țării. Dar îi cred, chiar și cînd abia vorbesc, mai mult în barbă – dacă ai o minte propice, fără îndoială că are găuri și o poți face să spună ce-ți trebuie ție. Și mi se pare de bun augur dacă s-a întîmplat așa – mai există oameni competenți. Nu că asta ar servi la ceva. Pentru că se pare că deznodămîndul n-a fost decît întîrziat un pic. Iar turma de miri care vor mireasa de data asta e atît de exotică că nu ai cum să nu strigi… OK, o dată e o greșeală, a doua oară e prostie – cum e posibil să rateze atît de căcăcios o a doua șansă obținută cu un curaj disperat/ riscat? E clar că dracu n-a pierit, că mai avea un cap, practic și mai bine pregătit, deja în grațiile noilor Supremi. Dar cine să-l răpună la urne? O pereche de conserve reciclate, oportuniști politici care au protagonizat grotesc un moment de ruptură în trecutul încă recent? Alternativa presupus decentă de care România urbană să-ți agațe ultima speranță e altă pereche de oportuniști suflați de vîntul istoriei în izmene, dintr-un registru politic ca o casă de nebuni. Un fel de domn cu aspect de sperietoare de ciori (și ca prezență, și ca vorbire) și o mamă-gospodină provincial-indignată. Asta vrei să auzi, Carlos? Povestea unei lipse de prezență? A oii Miorița? A minții de pe urmă? Asta e tot ce a produs o țară liberă în 35 de ani de democrație. O societate civilă care în condițiile astea a înțeles pericolul și impune un sigur canditat? – nu există. Cu asta ne prezentăm acum în fața unui rău global. Și NU sîntem singurii. Iar jocurile se fac pe față, nimic ocult. Pentru că gura-nebunului-adevăr-grăiește e mai degrabă o butadă psihiatrică – plăcerea maximă a unui psihopat de a-și anunța faptele monstruoase ca pe ceva normal e o manifestare comună/ o perversiune, avînd în vedere că victima e orbită de proprii ei ochelari civilizați și nu vrea să vadă. În timp ce pe partea cealaltă se sortează în straturi cei care slujesc și uite-așa se naște și Aparatul.
Aia, Carlos, mi-e dor de vremurile în care alegerile din țara mea prin născare păreau o nuntă în județul Teleorman. O glumă regionalistă. Cred că referentul în Spania ar fi fix-exact pe-aciișa și de pe-aciișa pen’ coloșa și mai pi la vale pînă dupi-la Galinduste-ncoloșa.
Carlos n-a mai avut parte de discursul meu pentru că pînă să-mi sară mie dopul s-a adunat iar o grămadă de spanioli sub măslinii în vase enorme de lut și a trebuit să amînăm, după ce-am primit o invitație pentru altă zi – trebuie neapărat să mă pună în contact cu un cumnat pe care l-a întîlnit la o nuntă în Barcelona săptămîna trecută și care, zice Carlos, vorbește ca mine.
A fost o zi caldă, dar seara e rece peste rîu, chiar dacă podurile sînt scăldate-ntr-o lumină care pare că iese din eleganta construcție vopsită alb. Iar cîinele-personaj, Max, n-are răbdare să mă cert cu duhurile de deasupra apei din această poziție de ser de luz. Ha-ha-ha, te-ai prins Platoane, era o glumă, îi zic. Pune-ți în lumina care vine de la lampa aia trupul încovrigat și vezi-ți umbra de bivol mondial peste apă. Și acum dacă ești așa de drăguț lasă-mă să-mi văd mesajul în telefon. Nu pare fericit pentru că-și scutură puternic gămălia capului, pocnindu-și urechile.
_ va continua_