Interviu Marius Dobrin/ Prăvălia culturală

Readuc la viață din arhiva personală interviul realizat de Marius Dobrin penru Prăvălia culturală.

1. Ce mai face mama ta? Cum o priveşti cu ochii vârstei de acum? 

Cred că mamele de băieţi au o genă comună. 

Mame de băieți, un titlu de romanță ușor retro. OK… relația cu mama e una din temele colaterale în 1989, una care are relevanța ei și sper că îi dă consistență personajului adolescent și soldat. De altfel, o dramă comună, o fabulă, la fel ca Sarea în bucate, cu care își înrudește oarecum miezul psihologic… Ce se întîmplă cînd o perspectivă binișor anacronică și anumite prejudecăți populare creează situații cu un potențial de inadecvare nociv? Ce se întîmplă atunci cînd păsarea excesivă, bine învelită în duioșii, e de fapt dăunătoare? Cum îți rotunjești umanitatea, cum îți înfrunți conștiința cînd în ea viețuiește un părinte vampir lacrimogen, de fapt, nematurizat ca părinte, neținînd pasul cu schimbările copilului ajuns adult? Trăim într-o cultură dominată de ideea sacralității relației de sînge, care nu chestionează aceste mici patologii, dragostea între copil și părinți nu se condiționează în niciun fel… Sacră, deși responsabilitatea se rezumă doar la lucrurile materiale, care eventual încap în stomac. Azi un psihoterapeut dedicat îți poate explica cît de simplă e mecanica acestor constrîngeri și infirmități psiholgice și cum, neconștientizate, nepuse în lumina adevărurilor neplăcute pe care le creează, produc efecte pe termen lung. Aritmetic. Am convingerea că dacă în fiecare cartier al orașelor lumii ar exista un astfel de specialist, un psihoterapeut, care să ne ajute să ne despletim cu demnitate personalitățile distincte (cu nevoi și dorințe distincte) din ghemurile neigienice mintal în care ajungem să trăim lumea s-ar însenina într-un mod neașteptat. 

Punînd întrebarea într-o direcție personală îmi oferi cea mai mare satisfacție pe care o poate avea un scriitor. Cînd identitățile ajung să se confunde, înseamnă că micul număr de magie a reușit. 

Am convingerea că o scriitură, indiferent de gen, rămîne o piesă de literatură. Iar literatura, oricît s-ar strădui să rămînă în conturul realității, îl transcende din o mie de motive. Un om nu poate fi reflectarea lui din oglindă, asta e convenția artelor. Ceea ce cred că e important în acest gen cu apel la memorie e, pe de-o parte, gradul de realism și de autenticitate, pe de alta, onestitatea față de morala pe care o transportă.  

Din punctul de vedere al autorului, singurul lucru relevant e morala acestei cărți, dacă se potrivește sau nu se potrivește cu ceea ce știe cititorul despre lucrurile pe care care le narează, despre adevărul istoric și despre tot restul.      

2. Personajul cărţii tale apare, în opinia mea, în ipostaze dintre cele mai frumoase din literatura noastră, vizavi de tatăl său. 

În ce măsură profesia tatălui îţi apare ca transmisibilă? 

Privind întregul parcurs al tatălui tău, atât cât ţi-a fost dat să-l cunoşti, în ce măsură simţi că te plasezi în a-l înţelege în alegerile sale, în ceea ce l-a definit de-a lungul timpului.

Crezi că felul în care îţi faci o imagine despre cei dinaintea ta diferă la, de exemplu, 20 de ani faţă de, să zicem, 50 de ani?

E măgulitor ce spui. Relația cu tatăl e învăluită în aburul unei călduri care nu răzbate în cuvinte explicite. Sînt gesturile, o anumită delicatețe, mici ironii ca o rutină netedă a unei relații care-și cunoaște profunzimea, uneori și tăcerile vorbesc… toate se acumulează într-o evidență… 

Aducînd vorba despre relația tată-fiu în literatura română eu țin să amintesc de Jurnalul fericirii, cartea lui Steinhardt.  

Ceea ce se transmite de la tată la fiu e vocația artistică. E un subiect, ai apăsat un buton… Pentru că în 1989 există un episod ce rupe cronologia și-l mută pe protagonist, între timp complet transformat în adult și scriitor, în prezent, în vizită în atelierul tatălui. Acest salt în timp se explică, transferul de vocație, dar și de memorie, nu avea sens decît dacă avea către cine să se facă, către un adult care și-a găsit direcția. Poate, narativ vorbind, să fie o găselniță ușor forțată, dar povestea nu se putea rezolva altfel. A meritat riscul, pentru că am primit comentarii de la cititori care au văzut foarte clar care a fost intenția, chiar dacă episodul în sine se colorează cu multe alte teme, bătrînețea, sondări în abisul omului veșnic făuritor de „mizerie”, drama cumplită a războiului și ce-o mai fi acolo. Nu putea să apară decît într-o formă concretă, definitivă, și nu sub forma unui vis premonitoriu, a unei viziuni anticipative. 

Asta se întîmplă în literatură. În realitate lucrurile nu stau mult diferit, transferul s-a făcut sărind un pic din șină. Eu, dacă pictez, o fac altfel. N-am ce face, sînt bîtă la desen, deși sînt atras de imagine și culoare… și cred că literatura nu trebuie lipsită de ele.

OK… parcursul… întrebarea e vagă, alegerile lui ca artist sau ca om? Despre oricare ar fi vorba, sînt alegerile lui. Pentru că n-am răspuns pentru acestă întrebare, am să-ți ofer un amănunt personal, în altă direcție, legîndu-l cumva de roman. Foarte mulți ani, tatăl meu a pictat peisaje de iarnă, și-a făcut un renume din tema asta… de altfel, un detaliu neficțional din 1989. În memoria mea se suprapun zeci de lucrări cu siluete troienite de arbori fie fine, fantomatice, fie amenințător-musculoase, în cîmpuri pustiite de viscol sau în vechile parcuri ale Craiovei. Scriindu-mi romanul și deschizînd ușa spre cețurile amintirilor am produs un astfel de peisaj, în care apare un drum într-un pustiu alb străjuit de schelete negre de plopi, un peisaj pe al cărui cer alb-gălbui se deșiră un stol de ciori ca o caligrafie indescifrabilă. Sînt convins că această lucrare există pe undeva și nu e rodul „viziunii” mele artistice. L-am scos într-un moment de rătăcire dintr-un străfund al memoriei și am simțit nevoia să-l reproduc. E exact peisajul pe care protagonistul soldat îl străbate la un moment dat împreună cu o întreagă unitate de camarazi, în aventurile lui de picar fără voie.  

Tatăl meu tocmai a împlinit 80 de ani, am vorbit cu el la telefon și l-am găsit destul de verde, fiind prins în același program disciplinat dintotdeauna, lucrînd neabătut, foarte concentrat… Mi se pare un lucru extraordinar faptul că nu l-a slăbit pasiunea pentru munca lui, pentru arta lui.  

20 de ani sau 50 sau 100… Am convingerea că doar dintr-o scăpare știința omite să ne spună că în realitate nu avem decît o singură vîrstă toată viața. O singură vîrstă care se adaptează la contextul dictat de biologic, singurul care se supune timpului. Dacă la „50” de ani ajungi să-ți schimbi impresiile despre foarte multe lucruri e pentru că știința are scăpări, nu ne spune adevărul… Le avem pe toate în noi de la naștere, dar trebuie să trecem prin cacialmaua asta a maturizării, a îmbătrînirii, ca să le aflăm.

3. Cum ai ales engleza? Care e relația ta cu literatura de limbă engleză? Te influenţează ea în propria ta scriere?

Eroul meu cară după el neeroic un caiet de engleză, pentru că engleza e limba dominantă în cultura pop, de care el e atins și pe care o caută, în ciuda lui Ceaușescu. Lui de-acolo i se trage. Cred că ai putea spune asta… în lipsa altor indicii. 

În cazul meu, al autorului, nu știu, așa au ieșit lucrurile la un moment dat. Partea cu literatura a venit un pic mai tîrziu. Cu literatura americană, mai precis. M-am trezit afin cu acest sunet foarte distinct atunci cînd l-am descoperit. În mod ciudat povestea a început cu poezia… cu Emily Dickinson și cu Withman. Nu știu cum aș putea să descriu cît mai simplu ce a urmat, fără să ne găsească nepoții cu ochii dați peste cap. Poate că o stranie senzație de acasă ar fi cel mai cinstit mod de a spune. Nu le-am făcut testul recitirii ca să probez dacă ea mai funcționează . Nu tuturor… Cu Vonnegut știu sigur că funcționează, pentru că întotdeauna există pe undeva prin preajma mea un volum cu care îmi anim lipsa de chef sau pierderea de încredere sau demoralizările. Fiți rezonabili, cuvintele care l-au hipnotizat pe domnul Rosewater, ar trebui să fie steagul omului tuturor timpurilor.

Da, toate lucrurile care ne plac la un moment dat ne influențează. Ne dorim să fim ce admirăm, nu așa se spune? 

4. Îţi mărturisesc că de la primele pagini m-ai dus cu gândul la Dulce ca mierea e glonţul patriei, romanul lui Petru Popescu, din perspectiva cuvintelor cheie: tineri în mediul militar.

Ai avut în minte referinţe literare sau cinematografice (de exemplu Hair)?

Nu e prima dată cînd, vorbindu-se despre 1989, se face referire la romanul lui Petre Popescu. Din păcate, nu pot răspunde,  pentru că nu l-am citit. 

Din toate numele care mi s-au învîrtit prin minte în toți acești ani în care am lucrat la roman au rezistat două: Mark Twain și George Topîrceanu (prozator). Acum nu te aștepți ca tot ce-i trece prin cap unui scriitor să aibă sens, să lucreze în logica lumii. 

Pot să-ți spun că metafora din final mi-a fost inspirată de Breat Easton Ellis, de finalul din Glamorama, „The future is that mountain”. Iar episoadele narate la persoana a doua mi s-au tras de la jurnalul lui Paul Auster. Iar pentru jocul de planuri narative… ei, dar să nu le dăm, totuși, apă la moară cusurgiilor.  

Cinematografic, dacă ceva s-a mișcat în mine, acel lucru a fost mult mai aproape de exotismul balcanic, scenele suprarealiste cu trenul militar care ba stă, ba înaintează lent și din care iese un fum de grătar, auriu în lumina unei după-amiezi de aprilie e un mic omagiu pentru cinematografia lui Kusturica, cu care împărtășim o mitologie geo-etnică. De altfel, episodul e real, lucrurile chiar așa s-au întîmplat, carnea de miel împănat cu usturoi a trecut prin mîinile mele înainte să fie pusă pe grătarul de care tot eu eram responsabil, în timp ce peisajul care se vedea prin ușile deschise ale trenului se deplasa neverosimil.

5. Cartea ta reuneşte mai multe planuri şi unul dintre ele este perspectiva asupra istoriei recente. Mai întâi, am observat că ai o seamă de pagini explicative în ceea ce priveşte modul în care arăta şi funcționa societatea românească în finalul (nebănuit pe atunci) epocii comuniste. La un sfert de veac de la momentele descrise ai simţit nevoia unei esenţializări de dicţionar? Ai avut în vedere un public ţintă de vârstă mai aproape de tinereţe, un public care nu are experienţa acelui timp?

De altfel, cu trecerea timpului, experiența stagiului militar obligatoriu începe să devină o amintire pentru din ce în ce mai puţini bărbaţi (şi femei, să nu uităm şi acest aspect).  A plasa literatura, mai mult sau mai puţin cu trimiteri autobiografice, într-un astfel de mediu, dispărut sau pe cale de dispariţie, îţi pare un avantaj sau un impediment?

Gîndul la publicul țintă (tînăr și neștiutor) a existat pe jumătate, undeva în rîndul doi. Dar rațiunea acestor episoade e mult mai pragmatică, mai nedidactică. Un pictor cînd pictează un portret figurativ, realist, îi desenează omului și urechile, și nu-l lasă cu o notă explicativă: aici sînt urechile, dar pentru că voi știți cum arată nu vi le mai reproduc. Tot ceea ce pare esențializare de dicționar vine din această dorință de a desena cît mai exact conturul pe care, e adevărat, se poate ca unii cititori să-l cunoască mai bine ca alții, iar alții să nu-l cunoască deloc. Am considerat că nu-mi puteam lipsi portretul de urechi sau de nas sau de ochi. Da, sînt detalii ale unui timp necesare literar. Bun, și o mărturie despre acel timp.  

La fel și episoadele Revoluției, ele vin dintr-o dorință de a desena întreg tabloul epocii. Despre ce fel de Revoluție se vorbește? Primul care are nevoie să știe e chiar protagonistul, așa că trebuia elucidat misterul. În plus, episoadele Revoluției mai au un rol, sînt un truc narativ simplu… schimbînd vocea și întrerupînd firul principal, se creează un pic de suspans, de tensiune. În fine, în cele din urmă mesajul se construiește și din multe lucruri nefilozofice, tehnice… 

Și încă ceva, tot ceea ce ar putea intra la esențializări de dicționar, toate aceste episoade amănunțite… am încercat să nu le sentimentalizez, să le prezint fără exagerări, fără teză. La fel cum Revoluția nu iese din conturul oficial, n-am vrut nicio clipă să vin cu teorii senzaționaliste sau cu speculații… Nu avea sens să străpung receptarea pe care o aveam atunci, deși există un personaj, un doctor în vîrstă, care chestionează puțin lucrurile, dar e tamponat de entuziasmul general. Toate dezvăluirile ciudate au venit mult mai tîrziu, e clar că există prilej pentru alte cărți care să prezinte adevărul Revoluției în altă lumină, dar pentru mine nu avea sens. De-ar fi să pleci doar de la celebra replică a generalului Militaru, în momentul în care Petre Roman se căznea să vină cu versiuni de nume pentru noul organ politic care urma să preia frîiele: ba să rămînă Frontul Salvării Naționale, că așa se cheamă de șase luni. Cum, de altfel, se știe că nici la Timișoara lucrurile nu au fost sută la sută spontane. Dar aceste povești ies din logica pe care o impune cronologia, ar fi însemnat un narator de alt tip, mai vizibil omniscient, și lucrurile s-ar fi complicat… singurul beneficiu ar fi putut să fie faptul că-i spoream indicele de notorietate pe bază de senzaționalisme. 

De fapt, romanul s-a născut din cîteva povești de armată, genul de povești vitejești pe care bărbații le spun la botezuri cînd e gata să se termine vinul, în timp ce doamnele lor zîmbesc ușor stînjenite. Mi-am pus singur în cale o provocare: scoate-le din registrul popular și fă-le literatură. Poți? Lucrurile s-au complicat cînd am descoperit ce mină de aur e de fapt subiectul, cu tot contextul lui. Mi-am dat seama că e posibil. Apoi a urmat chinul și distracția lui „cum lipești bucățile, unde pui lumina, ce anume vrei să spui, cît anume vrei să spui, cum echilibrezi perspectivele, cum transformi niște vieți reduse la o condiție patetică într-o poveste care să țină…?”, pentru că materialul nu-l primești liniar, mintea omului nu e tramvai și am avut deodată pe cap un caleidoscop de povești care se tot răsturna pe măsură ce se acumula nesistematizat.  

Povestea stagiului militar e un pretext, din ea se deschid uși spre toate celelalte teme fiecare cu planul ei. Impedimentele sînt de fapt un tip de prejudecăți față de subiectul principal. Au fost cititoare care mi-au mărturisit că au pornit lectura cu rețineri, dar au dus-o pînă la sfîrșit, fără să se simtă în primejdie, empatizînd cu protagonistul. Și asta mă face să cred că am reușit. Cînd literatura funcționează, risipește și reținerile față de un subiect sau altul.  

7. Împlinirea a 25 de ani de la revoluţia română a prilejuit şi aducerea în spaţiul public a unor mărturii din preajma lui 1989, ca, de exemplu, un documentar realizat de Josy Dubié:

http://www.europalibera.org/content/article/26744442.html?utm_medium=email

Imaginile nefalsificate din anii de comunism sunt extrem de rare. Realitatea acelui timp are o explicaţie contorsionată iar argumentele ‘materiale’ sunt uşor amplificate, pentru că acelea ‘spirituale’, cel puţin la fel de importante, dacă nu chiar decisive, se impun mai greu.

În carte ai oferit o paralelă cu putere de ilustrare a realităţii, prin descrierea excursiei în Cehoslovacia. 

Cum crezi că este percepută azi, de cei care nu au trăit acel timp, pervertirea societăţii, cum este privită umilirea oamenilor? 

Documentarul lui Dubié e fenomenal. E ca un vaccin. E dureros și stimulant…  E ciudat cum ceva atît de simplu, de nepisălog și de concentrat poate fi mai eficient ca un întreg muzeu sau ca un tratat. Sau ca o mie de alte documentare mult mai recente… care păcătuiesc prin didacticism, la adăpostul unui timp mai prielnic vieții. Sînt de acord, e foarte trist că nu există mai multe astfel de materiale venind direct din epocă, filmate direct pe stradă, filmate direct în casa unor disidenți, imagini brute, nu preluări ale discursurilor lui Ceaușescu sau emisiuni din epocă. E trist, pentru că, de fapt, NU POT să existe, pentru că în acea epocă NU PUTEAI să filmezi astfel de documentare. În care să spui… uite ce chestie dată dracului se întîmplă cu românii ăștia, statul le oferă un kil de carne pe lună și niște copite de porc pe care ei le numesc patrioți (sau adidași de porc) și pentru care stau ore întregi la coadă. Și dacă fac scandal, dispar… un pic sau de tot, depinde de ei cum.

E cu atît mai remarcabil cu cît imortalizează figura unui dizident, Doinea Cornea, de altfel, puternic maculată în anii postdecembriști. Aici vezi originalul, din ce esență mică a ieșit un lucru atît de mare, care să ne dea un pic de demnitate în fața unei istorii strîmbe.

„Spiritual” versus „material”. Să nu despicăm nenatural ceea ce natura a pus împreună. Omul e suc gastric, dar și capacitate de abstractizare în egală măsură. Românii care au ieșit în stradă umiliți de lipsuri (hrană, electricitate, apă curentă) au strigat Libertate! Jos dictatura! Alegeri libere!   

Exact, episodul Cehoslovacia descrie uluiala unor români în fața unui comerț normal, chiar dacă privările existau la nivelul libertăților. Cam asta a fost ideea acelui episod… Un altul, care evocă mecanismul umilinței, cum funcționa strategia sistemului de ne transforma în turme înnebunite de foame, e cel care îl are erou pe tînărul redactor ajuns în atenția securității… Ce ne-am face dacă nimeni în țara asta nu ar mai vrea să mănînce carne, să se lipsească de preocuparea de a sta la coadă pentru carne, e replica securistului care-l are în grijă, esența cinică a unui calcul opresiv monstruos. Replica e reală, povestea adevărată îl are ca protagonist pe scriitorul Florin Bican care a fost atît de bun încît să mă lase să i-o fur.      

Mi se pare că întrebarea ta generală ascunde ceva concret, o teamă, o teamă cu o temă mai complexă. Poate greșesc, dar am să mă folosesc de pretext.

Cum e privită umilirea oamenilor? Cu îngrijorare, sper. Poate că măcar o clipă își imaginează o lume nu doar fără facebook și internet, dar și fără curent electric. Mă rog, o glumă nesuferită… N-am nicio îndoială că înțeleg cum trebuie povestea trecutului. Au auzit-o de multe ori… poate că de prea multe ori, dar nu le-a scăpat esența. Și atunci cum de pătrunde moda asta a neostîngismului urban de lux? Nu știu dacă pentru toți însemnă același lucru, dar cred că pentru foarte mulți, mulți dintre ei tineri, e o modă la fel de bună ca oricare alta să-și ardă nervii unei vîrste. Devine o problemă cînd începi să asculți ce vine din cercurile stîngii intelectuale. Pentru că acolo, deja, nu mai vorbim de o simplă modă. Cînd auzi oameni educați, deținători de diplome autentice că spun chestii de genul comunismul a emancipat femeile și le-a dat drept de vot, îi vezi glorificîndu-l pe părintele mineriadelor, îi vezi bătînd din gene la auzul unor demagogii simpliste despre cei mulți și săraci e clar că nu vorbim despre o social-democrație emancipată, ci despre ceva căruia   bunicii noștri, pentru că nu pătimeau pe motiv de corectitudine politică, nu s-ar fi sfiit să-i spună pe nume. Nu însemnă același lucru pentru toată lumea. Să vorbești despre funie în casa spînzuratului e și un fel de a-ți atrage lumina unei notorietăți găunoase, te lansează într-o concurență nesănătoasă pe piața de idei. Nesănătoasă, pentru că e complet distorsionată și neonestă. Preponderent polemici față de figurile pronunțate ale discursului anticomunist, fără să injecteze în partidul de stînga oficial idei inovatoare (sau măcar frica concurenței), cu cristalul ideologic ușor aburit de morale sentimentale în regim de demagogii, căznindu-se să urnească bolovanul adevărului pe poteci ciudate, fără altă strategie decît flecăreala în răspăr, pipărată cu erudiții epatante… nu știu  dacă sînt un model de urmat sau de luat în serios, deși insistența lor dă roade, măcar că produc un bruiaj tîmpit și relativizează lucrurile în minți neatente.

Relația cu politicul și puterea, cu istoria, omul cetățean în schema civilizației lui homo sapiens… Pentru că fiica mea cea mare împlinește curînd 14 ani și va primi un act de identitate și un rol în schema asta, mă pregătesc serios să o felicit și să-i transmit înțelepciunea mea. Decalogul pentru Mara. Ai dreptul și obligația să nu fii indiferentă sau neatentă. Dacă tu vezi un perete acolo unde ei îți spun că e o ușă, știi ce ai de făcut. Dacă îți lasă de înțeles că tu ai o vină și ei un merit, de asemenea, știi ce ai de făcut. Dacă e prea liniște, pune-ți întrebări. Dacă omul era prea slab și acum e prea gras, mă rog, mai treacă-meargă, dar vezi să nu fie prea liniște și să nu-și facă din asta un merit. Cînd începe să nu-ți mai placă, nu fi politicoasă cu ei, fii cu tine. Dacă un om vorbește cu prea mult aplomb și-ți lasă de înțeles că deține formula salvatoare și că știe cum ar trebui să fii tu, fă-te că nu-l auzi. Dacă ți se pare că lucrurile se repetă supărător și vezi că ei vor rezultate diferite cu aceleași mijloace, că întotdeauna povestea asta e despre unul mai puțin bun și despre unul rău, nu ți se pare, verifică într-o carte de istorie – știința omite să ne spună că sîntem o specie îngrozitor de limitată. O, și nu uita, să fii prudentă nu însemnă să fii neîncrezătoare sau nepăsătoare. Și așa mai departe…   

8. Cartea ta se construieşte şi pe un alt schelet semnificativ pentru acel timp, intervenţia ofiţerului de contra-informaţii, în fapt un om al Securităţii. Ilustrezi o manieră de control al oamenilor cu repercusiuni dintre cele mai puternice. 

Cum ai perceput perversitatea mecanismului acela și efectele până în ziua de azi? 

Repercusiunile foarte puternice erau frica, macularea, avînd ca scop înfrîngerea oricărei rezistențe, subjugarea totală. Omul visat de regim era un zombi crispat de frică și regimul își dădea toată silința să facă asta din noi. 

Securitatea era un instrument abil, pînă la partea cu arestările, avea grijă să sape gropi între oameni, care se umpleau cu suspiciune, cu o demoralizare neagră, făceau imposibilă orice fel de asociere, de solidarizare. De aceea cazurile de răzvrătire au fost individuale, și cînd te uiți azi la ele vezi un fel de nebunie, un curaj care ține mai degrabă de patologic. Perversiunea acestui aparat odios era fără cusur. 

Spun lucruri știute, devenite truisme… dar dacă le-ai trăit, nu te poți abține, vorbele îți ies singure din gură.   

Există două episoade care ilustrează modul în care lucra Securitatea. Exista un al treilea episod, un episod în care protagonista, o profesoară venerabilă, ajunge la miliție pentru că se plînge în public că nu mai găsește medicamente simple, algocalmin, aspirină, și pentru că povestea ei se află, începe să fie privită cu reținere în anumite cercuri, îi e săpată reputația, în principal din invidie, o invidie camuflată de bîrfe născute din acestă aparență de altfel umilitoare. Romanul a suferit o ajustare la un anumit moment, așa că episodul a rămas în sertar. 

Ideea lor fiind să ilustreze ce fel de victime eram în acest joc răsucit al unor minți sinistre.

Perversitatea mecanismului nu era posibilă fără perversitatea unora dintre cei care ajungeau pe listele ei, urechile lui funcționale. Din pricina unor infirmități de caracter, din lăcomie, pentru că se pare că unora li se ofereau bani, din slugărnicie cu mici foloase, cel mai adesea din invidie, din o mie de alte motive, în urma unor șantaje sau constrîngeri… Securitatea reușea să speculeze într-un mod complex natura omenească. La acest nivel al controlului, al răspîndirii de frică, al supunerii, lucrurile mergeau fără greș. Natura umană i-a trădat în fața unui calcul greșit, abuzul de privări ne adusese la un pas de extincție. Din fericire, regimul nu și-ar fi calibrat bine toate uneltele depersonalizării.

Ai dreptate, într-o oarecare măsură am rămas cu ele, inclusiv cu frica, o comoditate în care ne retragem din fața unor adevăruri care ne obligă să ne asumăm o poziție, a făcut posibilă macularea unor personaje în perioada postdecembristă, tăcerea din epoca Năstase și cred că am putea ajunge foarte ușor la momentul 2012. Un cîmp moral tarat care nu a avut ocazia să se vindece, poate și pentru că perfuziile pe care le-a primit au fost veninoase, așa că bătăliile care s-au produs în el au ajuns să arate din ce în ce mai ciudat, s-au produs între niște mutanți, fiecare cu slugărniciile lui, cu invidiile lui, cu fricile lui, cu lăcomiile lui, cu arivismul și impostura lui, cu prostia lui care l-a împiedicat să-și conștientizeze condiția, iar adevărul și oamenii care au încercat să-i dea voce au avut numai de suferit. 

Se pare că a fost nevoie de 25 de ani să apară o generație necontaminată care-și înțelege altfel rolul de jucător. Sper, totuși, că despre asta a fost vorba la ultimele alegeri, lăsînd la o parte orice fel de nuanțări sau isterizări sau partizanate politice. Nu schimbă lucrurile în absolut, dar măcar senzorul pare să tresară altfel. Poate că ea e acea generație care va ști să ceară cu curaj și să pună presiune, și nu să se lase încăierată, după cum i se flutură cîrpa.   

9. De ce coperta cărţii tale include o fotografie, celebră, din Cluj?

A fost alegerea editurii. Se pare că a avut efect. Nu știu de ce au folosit o imagine din Cluj și nu una din Timișoara sau din București, bănuiesc că a fost o socoteală legată de drepturile de reproducere… sau, exact, de notorietatea fotografiei. Deși eu am venit la un moment dat cu o altă copertă, cred că graficiana editurii a avut dreptate.

10. Primii ani ’90 au avut, la rândul lor, o altă culoare socială, au însemnat o altă experienţă istorică. Despre postcomunismul românesc, în faza lui de început, vei mai scrie?

Cînd vine vorba despre anii 90, sînt două lucruri care se ridică din memorie, probabil cele mai definitorii. Senzația de imensă ușurare, de eliberare, puteam să respirăm, se întîmplau lucruri, aveam apă caldă, citeam ziare, trăiam deodată în acel vis pe care nu-l credeam posibil. Și figura sinistră, cu celebrul rînjet atoateștiutor a lui Ion Iliescu, efigia convertirii vechilor structuri la un capitalism balcanic, fanariot, pe resursele statului… că doar cine altcineva era statul. Pentru mine cam asta e experiența lor istorică, redusă schematic.

Nu voi mai scrie despre anii 90, e un subiect, dar nu consider că mai merită atenție. Există mult exotism acolo, cu teme grele. Exotism pe care se pare că l-am luat cu noi, nu lipsește din prezent. Așa că de ce să ne mai chinuim să ne sucim gîtul înapoi? Uite un exemplu…Recent Ponta a dat o lege doar pentru el. Ultimul care a comis o asemenea vitejie a fost, după cunoștințele mele, Ceaușescu. Ca să nu cumva să credem că nu știe ce face, în zilele următoare a tras în public o glumă, despre infamul doctorat de care tocmai s-a scăpat, făcîndu-și cadou legea. Protestele au fost atît de firave și de trecute cu vederea, dacă nu cumva chiar ușor ridiculizate de oameni educați, că tot am vorbit despre mutanți, încît te apucă dezolarea. Totuși, că să fixăm mai bine povestea, am să repet, omițînd numele: în anul 2015, premierul unui stat de drept membru al Uniunii Europene a dat o lege doar pentru el, doar ca să-și scape curul de acuzația de furt intelectual. Nu ți se pare că sună exotic?   

    Mi-aș dori să am puterea și luciditatea și să-mi omor îndoiala, ca să scriu cartea pe care am văzut-o născîndu-se în grădinile lui Carlos, un spaniol de profesie grădinar. O carte de convorbiri cu acest om simplu, dar extraordinar de acut și de plin de curiozitate. O carte despre România lui 2012, despre democrație ca curte a miracolelor (cacofonia e o figură de stil). Nici vorbă de egoficțiuni, realități din greu. 

11. Romanul cuprinde savuroase descrieri ale unor scene din lumea artistică dinainte de 1989, particularizată prin personaje din Craiova. Uşor, uşor, se conturează profilul unor personalităţi, comportamentul lor în anumite momente. Îmi pare că, paradoxal, unul care iese într-o lumină mai puţin favorabilă din 21 decembrie, s-a dovedit remarcabil în viata culturală de până azi, pe când vedeta curajoasă a involuat spre o atitudine jenantă. De altfel tatăl personajului tău are o scurtă descriere a celor care ieşeau în faţă în 1990. Ca să folosesc o expresie cu iz cazon, „aceştia sunt oamenii, cu ei defilăm‟? 

Ca păduchii în frunte, e o altă expresie populară în epocă. 

Intenția mea nu a fost să fac de rîs pe cineva anume, să arat cu degetul spre cineva, am reprodus, reducînd modelele la un set de tipologii, niște povești mai mult sau mai puțin reale, legende. Cațavencu are fără îndoială un nume, dar el rămîne Cațavencu în conștiința noastră. Cum exact anume au evoluat personajele reale, cele care l-au inspirat pe Cațavencu, nu mai e treaba autorului. Așa cum autorul e convins că în ceea ce tu recunoști personaje craiovene, cineva din Cluj ar putea recunoaște personaje clujene. Sau din Iași, ieșene. Ele trăiesc și respiră și transpiră în jurul nostru. Literatura nu-i poate opri. Dar are haz să le șterpelească suculența tipologică. Măcar atît poate face, ne aduce în fața oglinzii.  

12.  În ce măsură simţi că muzica descrie lumea? (întreb pornind de la personajul romanului) 

În cazul personajului meu, muzica descrie o lume de dincolo de cea în care el e prins, și către care se îndreaptă dorințele lui ajustate de regimul politic și de viața cazonă. Muzica lui e o altă lume, o lume liberă. De altfel, acest stereotip funcționează în general vorbind, muzica… muzica rock e asociată unei răzvrătiri împotriva ipocriziilor și a constrîngerilor unei societăți. Mă rog, la o vîrstă naivitatea asta are sens… În condițiile anului 1989 răzvrătirea personajului se produce în capsule de visări, iar atunci cînd teribilismul pe bază de adrenalină adolescentină întreținută muzical nu mai poate fi conținut, vezi episodul permisiei, e un risc adăpostit în inima întunecată a unei nopți cețoase de iarnă. 

De ce ne tulbură muzica? Poate pentru că lumea s-a născut dintr-un sunet, știința omite să ne spună…

13. Cum vezi prezenţa în literatură a tuşelor de regionalism în vorbirea personajelor?

O coloratură necesară pentru un spor de autenticitate, în cazul unui registru realist. Sau pentru a reliefa personaje. Dacă ți se îndemînă, e bine să le folosești. 

14. Armata (de la Svejk la Moş Teacă) a reprezentat dintotdeauna o sursă de umor. 

În roman este ingredientul care fixează drama acelui timp.

Umorul reprezintă o salvare?

 Nu știu de ce armata reprezintă o sursă de umor, poate pentru că e ceva extraordinar de nefiresc, o minte vie începe să aibă probleme atunci cînd o supui unui regim de reguli uniformizante, e în sine o socoteală absurdă. În versiunea ei obligatorie era o aberație și năștea dincolo de uniformizare multe alte mizerii, abuzuri ridicole ale unor oameni lipsiți de caracter – pansate cu umor sau cu umoruri, atunci cînd el nu țîșnea involuntar din chiar obiceiurile cazone. Imaginează-ți fără să rîzi trei soldați patinînd într-un sincron neverosimil pe o pătură, ca să lustruiască… să lustruiască!… cimentul unui dormitor auster, plin cu paturi metalice suprapuse. 

Nu cred că poate să fie o salvare, e o decompensare… Dacă vorbim de acest tip umor care se naște în momente critice, e o decompensare. Un semn că depășim momentul respectiv întregi la minte. 

Altfel, are multe alte funcțiuni și inflexiuni. Și în general e caracteristica unei minți vii. Deși nu tot rîsul e semnul unei inteligențe.   

16. Armata îmi pare a-şi propune solidarizarea oamenilor dar generează limpede o rafinare a egoismului şi a propriei supravieţuiri. Cum vezi tu lucrurile? 

Maturizarea de care se vorbea în conjuncţie cu stagiul militar, cum o vezi privind retrospectiv? Există cicatrici? 

 Armata obligatorie era o oroare. Armata ceaușistă obligatorie era de zece ori o oroare. Nu știu dacă scopul ei era solidarizarea tinerilor… era o experiență dură de viață, care își găsea, cu toate neajunsurile, beneficiile ei. Aveai ocazia să cunoști natura umană în condiții extreme, să-i simți pe pielea ta bunele și relele. Statul îți oferea acestă distracție gratuit, o maturizare pe steroizi. Gratuit și obligatoriu. Așa arătau lucrurile în acel timp, în tot blocul comunist. Viața avea atunci mult mai multe asperități și deși necesita un efort mult mai mare, parcă nu eram la fel de obosiți ca astăzi, cînd armata nu mai e obligatorie și toate problemele din viața noastră pot fi rezolvate cu un set de aplicații pe care le avem în smartphone. 

Cicatricile sînt fizice, am una în sprînceană și un set de arsuri pe brațe. Și cred că sînt norocos că se opresc aici. Cu alte traume de altă natură nu am ieșit din armată. Poate cu regretul e a nu fi trăit mai implicat Revoluția, fiind într-adevăr un prizonier pacient în spitalul din Caracal.  

17. Ce mai ştii de Csabi, de Bogdan, de ceilalţi băieţi?

Nimic. Am trăit împreună un moment de viață, dar camaraderia nu s-a prelungit.  

18. „E doar o futută de poartă. Trecem prin ea veseli, ca un alai de nuntă. […] Câinele vine după mine.‟ Ce ar mai fi de zis? 

Ar putea fi „Iubite prinţ, ştii tu!‟ un moto valabil pentru întreaga viaţă?

Da, acolo se termină 1989. Porțile, din păcate, nu se termină niciodată. Nici dealurile, nici zidurile și nici nopțile. Iar cîinele… e pe-aici pe undeva, dă din coadă. Pentru că, din fericire, nici cărțile nu se termină.

Un moto. Cred că ar putea fi, cred că în anumite momente de viață ajungem să o „știi tu”. Important e să fie doar momente și la sfîrșit să-ți vină o concluzie de bun gust și de bun augur. Dar dacă neavînd altceva mai bun de făcut schimbi focalizarea din individualitate spre animalul social, și te uiți în ce cercuri strîmte se învîrte el prin istorie și cum acest sistem pe care îl naște civilizația are tendința să-l transforme într-un animal de povară cu mintea scurtă, înhămat la eterna lipsă de responsabilitate a politicului (să-i zicem așa, deși poți să-i spui foarte bine și viciul puterii), da, sigur că-ți vine să-ți pui moto replica protagonistului meu, pe șleau: „iubite prinț, ai căcat-o”. Părerea mea personală e că poți să o pui liniștit.