OmuL egal și politica

O postare începută acum mai bine 2 luni… S-a ruptără, deci, 2 luni jumate de păienjeni pe ușă. Era momentul în care Papa făcea furori în Madrid. Spectacolul milionului de catolici care a blocatul orașul a avut desfășurări suprinzătoare. N-aveai cum să nu remarci, sub toată solidaritatea veselă a enoriașilor, amănunte care să-ți nască în minte lucruri. Organizarea a fost năucitoare: autocare, bonuri de masă, oameni instruiți să facă ce trebuie pentru ca marea de creștini care a umplut realmente toate hotelurile ieftine și hostalurile Madridului să nu se împrăștie prin caniculă și prin ispitele unui oraș străin. Plus supravegherea binevoitoare a poliției – bulevardele din centru închise pentru traficul de mașini. Și apoi știrile: pe toată perioada a fost ridicată excomunicarea pentru femeile care au un avort între păcate, Papa le-a permis să se spovedească la unul din confesionalele ambulante care au funcționat pe străzi. Îmi amintesc un jurnal de știri care s-a încheiat cu acestă imagine halucinantă: populația unui orășel de provincie (atît a reușit să panorameze umila cameră) îngenuncheată la unison. Același jurnal de știri care puțin mai devreme arăta mașini de pompieri stropind mulțimile cu apă sfințită. 

Sau poate că am halucinat din pricina caniculei.

Patru dube cu girofaruri trecînd în viteză cîndva spre miezul nopții (în urma lor, cătușele și boturile metalice ale pantofilor vlăjganilor care abia încăpeau în ele, scoțînd scîntei pe asfalt), spre locul unde s-au produs încăierări între enoriași și păgîni. Cerad Vatican/ Guantanamo mental, un mesaj care ia bastoane pe spinare, chiar dacă el iese din gura unor lesbiene necăjite că cineva le împiedică să-și unescă viețile legal și să înfieze un copil african. Sau din ale cui or fi, pentru că Indignati veghează și de data asta protestul lor, înăbușit la fel de voinicește ca alte dăți, mi s-a părut mai concret: în plină criză, venirea Papei a costat statul spaniol 50 de milioane de euro. 

Entuziasmul poliției a fost atît de mare, încît a făcut victime colaterale: jurnaliști sau gură cască.
Probabil că cele 50 de milioane se recuperează din turismul prilejuit de eveniment… și din ce s-or mai putea recupera. Dar… atîtea resurse risipite pentru o demonstrație de putere de care nu are nimeni nevoie. Un milion de oameni sosiți din toată lumea cerînd Papei educație gratuită, cerînd sănătate gratuită, cerînd administrare și reprezentare politică onestă, cerînd eliminarea corupției, cerînd idei adecvate cu timpul pe care îl trăim, cerînd tehnologia aia care ne-ar scoate din isteria belicoasă a hidrocarburanților, cerînd descentralizare – ne-am descentralizat de sub comuniști (unii, mai la est) ca să ne cetralizăm sub EU? Cerînd un viitor. Pentru că aceste probleme pe cît sînt de acute, pe atît sînt de globale.
Dar că iată ce declară Papa Benedict XVI – din pantofii lui roșii, deasupra capetelor noastre de turmă rătăcită: e nevoie urgentă de o autoritate politică mondială. Nu e clar la cine se referă, poate la Obama, omul providențial care a luat premiul Nobel pentru pace – probabil pentru că a reușit să aprobe un buget pentru armata pacificatoare a US mai mare decît oricare din bugetele aprobate vreodată de Bush.

Și totuși a fost o toamnă lungă, bogată în proteste. În prag de alegeri, Puerta del Sol s-a umplut de manifestanți. N-am reușit să înțeleg toate amănuntele, dar a fost un avertisment. Îți sare inima din piept cînd vezi că senzorul conștiinței funcționează, că solidaritatea funcționează, fără confesionale ambulante și bonuri de 7 euro.
Oameni care votează responsabil, cer să aibă ce să aleagă. Aceste lucruri se întîmplă de la sine, e foarte greu să înțelegi exact cum, pentru că presa, televiziunea tratează politicul igienic, există știri și comentarii, dar cu o moderație sănătoasă.
***

O duminică însorită și răcoroasă de mijloc de toamnă, intrăm în Casa Encendida. L vrea să-l vadă pe Malevich/ Cavaleria roșie. Și-ar dori o reproducere pe coperta cărții pe care și-o pregătește. E o expoziție de artă sovietică – cu bani de la Caja Madrid. Artă și propagandă, lucrările (afișe din epocă, schițe și tablouri, machete, tot dischisul) sînt însoțite de texte explicative, mici, bine alese, didactică fină, căci pînă la urmă ăsta e scopul. Lenin, despre rolul artei – te ia amețeleala, îți îngheață sîngele. Sau, undeva pe un perete, aceste cuvinte din Platonov: Și libertatea, libertatea unde e? Libertatea? E dincolo de […] noile morminte.
Unde a fost și va fi întotdeauna.
***

Flux de știri. BBC News anunță că Strauss Kahn a rămas pe cap doar cu un proces civil, deci practic e nevinovat. La rîndul lui SK dă în judecată presa din Franța, care și-a făcut datoria și l-a prezentat ca pe un monstru. După ce am văzut Inside Job (film făcut în 2009), toată acestă poveste, iscată cînd era director la FMI, devine suspectă în sens invers. SK are o scurtă apariție în finalul documentarului, povestește cum la un moment dat, cînd cutremurul de pe Wall Street scutura copaci, cîțiva din capii finanțelor, pierduți cu firea, au început să ceară înapoi regularizările care să le țină în frîu lăcomia. Evident că francezul a fost un adversar al acestei aberații care a produs în cele din urmă o criză globală, pare rezonabil să te gîndești că măcar și numai cu aceste cuvinte le-a lezat sentimentele și i-au copt-o. Semnătura unei clasice bombe neo-conservatoare, plasate sub centură – nu dă greș. 

Un minidocumentar despre revoluția din Siria, cîndva după miezul nopții pe TVE. Interviuri cu oameni care au participat la lupte, cu familiile victimelor. Cîteva sute de morți, trupe trăgînd în manifestanții numiți de președinte bande înarmate (versiunea upgradată a golanilor). Încă nu s-a terminat. Imagini inedite cu lupte de stradă, manifestanții, după aproape 6 luni, nu se dau bătuți, dar nici nu-și cresc sorții de izbîndă. NATO și SUA nu intervin, politicienii se mulțumesc să condamne.
Dacă Gadafi nu cerea să-i fie plătit petrolul în valuta lui (în schimbul dolarilor americani icterici în urma crizei) acum probabil că aveam două minidocumentare la miezul nopții.
Unde ajunge averea lui Gadafi? Și băncile libiene pe mîna cui? Mai trece petrolul pe sub bucile vreunui încăpățînat, în drumul lui spre vest? În Libia postGadafi, se repetă în linii mari scenariul din Irak, violențe interne, rasim, răzbunări, haos.

Am citit undeva acest pronostic sumbru: cînd Orientul va scăpa din mînă monopolul pe petrol, lumea va arăta cu totul altfel; în curînd, singurele țări unde Statele Unite nu va avea baze militare vor fi China și Rusia (la Caracal vor avea una, sigur). Mi s-a părut rezonabil, principiul de funcționare e unul singur. Rușii nu și-au uitatără trupele eliberatoare prin tot estul Europei? Pentru acestă realizare, bugetul le crește de la an la an. 

Reclame