jurnal

De fiecare dată cînd deschid presa românească am o senzație de scorbură, de văgăună. De distopie. E de neînțeles. Vorba lui Bernhard, îți vine să-ți acoperi cu mîinile ochii și urechile. Și nasul. E înfiorător, e subnormal, e ceva de nedescris, o lume de mutanți. Care funcționează în logica ei strîmbă, drept pentru care nu poți să protestezi, nu pentru că n-ai argumente, ci pentru argumentele sînt din afara ei și nu rezonează, n-au ecou. Orice judecată dinafară e supusă unui jiu-jitsu mintal și ia o întorsătură neașteptată pentru care nu ești pregătit – poate că ar trebui, pentru că socoteala e veche, dar fiind atît de nefirească, te surprinde negreșit. Ceea ce trădează o disponibilitate zero pentru… poate nu vindecare, dar măcar o privire onestă în oglindă.

Dar… surprizele pot să fie și în sens opus. Cristian Mungiu, într-un interviu în Adevărul, strălucirea unei lucidități simple, fără farafaslîcuri. 

„Sigur că s-au mai schimbat nişte lucruri, există un pic mai multă conştiinţă socială, există nişte vârfuri şi câteva realizari individuale remarcabile, în destule domenii. Însă în continuare, şmecheria e la putere şi e foarte stimată, iar mitocănia pare că s-a întins. Pare că facem lucrurile de mântuială, n-avem vreo înclinaţie naturală pentru corectitudine, suntem incapabili să ne asociem, suntem cârtitori şi invidioşi, prea adesea provinciali, meschini si foarte predispuşi la compromis – de toate naturile. Bârfim cu patimă, suntem doar superstiţioşi, dar ne vedem credincioşi, plutim într-o ciorbă generală de ură, invidie, răutate, frustrare, suntem intoxicaţi de patriotismul de carton predicat sub comunism. Iar vorbele noastre de duh „Cine împarte parte-şi face“, „Hoţul neprins e negustor cinstit“, „Scopul scuză mijloacele“ şi altele asemenea ar trebui anchetate de DNA.”

Reclame